Despre încercările vieţii

Dintre personajele lui Dickens, Nicholas Nickelby poate fi cu siguranţă prietenul nostru. Este un tânăr distins şi nobil, a cărei nobleţe nu ţine de bani şi de rang. Şi acest lucru se vede şi este probat prin încercările pe care viaţa i le pune în faţă, pentru că, se ştie, acesta este rostul întâmplărilor triste ale vieţii: de a-i încununa pe cei răbdători, curajoşi şi virtuoşi.

Dickens se fereşte să ne spună la începutul romanului ce fel de personaj este Nicholas. Aflăm doar că împrejurări triste (moartea tatălui) îl fac ca la vârsta de nouăsprezece ani să fie nevoit, din cauza sărăciei, să plece la Londra pentru a cere protecţia unchiului său, Ralph Nickelby, pentru sine, pentru mama şi pentru frumoasa sa soră Kate.

Nimic nu-l face pe Nicholas să se umilească şi să devină părtaş al unui rău care părea că stăpâneşte fără speranţă lumea. Maturizarea înseamnă pentru el familiarizarea cu durerea şi mizeria acestei lumi, dar şi punerea energiei sale în slujba înnoirii şi însănătoşirii ei. Fata de care se îndrăgosteşte, Madeleine, care este vândută de propriul ei tată unui bătrân bogat, este imaginea sufletului pe care şi-l pierde omul, din dorinţa de a câştiga lumea întreagă.

Criza morală părea să dea prilej de deznădejde, atunci, ca şi acum: "Jertfirea unei făpturi tinere, iubitoare, frumoase, în folosul unui ticălos şi pentru o astfel de cauză, îi păruse un lucru prea monstruos pentru a izbândi; şi cu cât se încălzea mai mult, cu atât se simţea mai încrezător că există scăpare din ghearele fiarei. Dar acum, când se gândea că lucrurile se desfăşurau mereu la fel, zi de zi, în acelaşi cerc neschimbat; că tinereţea şi frumuseţea pier, iar bătrâneţea urâtă şi hapsână se târăşte mai departe; că zgârcenia vicleană se îmbogăţeşte şi inimile cutezătoare şi cinstite rămân sărace şi triste; ş…ţ cum conştiinţa era pedepsită, dar niciodată luminată, ş…ţ când se gândea câtor oameni le murea sufletul şi nu mai puteau să aibă parte de viaţă; ş…ţ câtă nedreptate, mizerie şi nelegiuire era şi totuşi lumea se învârtea mai departe, an după an, la fel de nepăsătoare şi fără griji şi nimeni nu încerca s-o însănătoşească şi s-o ridice…"

Tatăl fetei era fericit că îşi va recăpăta o anumită libertate. Dar care era preţul ei, şi, oare, merita făcut? Sfatul pe care Nicholas i-l dă Madeleinei este că fericirea ei depinde de curăţia sufletului: "Fereşte-te de tovărăşia respingătoare a acestui mizerabil cum te-ai feri de stricăciune şi boală. Munceşte şi trudeşte, dacă vrei, dar fugi de el şi fii fericită. Căci, crede-mă, îţi spun adevărul, cea mai groaznică sărăcie, cel mai nefericit trai omenesc, e fericirea, când ai cugetul curat şi cinstit." Faptele ni-l recomandă pe Nicholas ca pe un tânăr cu suflet nobil, ca pe un tânăr cinstit, care-şi foloseşte energia pentru a micşora cu un grăunte muntele de durere al acestei lumi. Este suficient? Poate că nu, doar dacă s-ar naşte alte suflete asemenea. Lumea personajelor lui Dickens este stranie şi variată şi totuşi reflectă cu totul realitatea. Mereu ne vom confrunta cu un unchi Ralph, bogat, avar şi răzbunător, şi poate viaţa noastră, în anumite momente, va avea ca stâlp de susţinere doar un asemenea personaj, care se bucură să surpe şi să prăbuşească totul în neant. Vom întâlni de asemenea şi un director de şcoală ca domnul Squeers, orb de un ochi şi fără milă, care sub firma unei instituţii în care elevii pot fi crescuţi "cu metode luminate, liberale şi morale, ce nu dau greş", ascund un infern în care foamea - atât trupească, dar şi sufletească - ucide plăpândele suflete tocmai în perioada lor de formare.

Vom întâlni în drumul nostru şi suflete credincioase şi devotate ca Smike - un tânăr crescut la şcoala domnului Squeers, a cărui răutate nu a reuşit să-l înfrângă, şi care a avut parte de o moarte rezervată de Dumnezeu celor plăcuţi lui: "Apoi vorbi despre grădini frumoase, care, spunea, i se întind înainte şi sunt pline cu chipuri de bărbaţi, femei şi mulţi copii, toţi cu feţele luminate; după aceea şopti că acesta e Edenul, şi aşa îşi dădu duhul." Smike, copilul părăsit de părinţi, şi-a regăsit la moarte familia sufletelor luminoase.

Sfârşitul insensibilului unchi Ralph este şi el impresionant. Dacă Smike, făptura care "întrecea toate fiinţele supuse, potolite, devotate şi credincioase care au trăit vreodată", a avut parte de o moarte atât de plină de lumină, spunând că este fericit, Ralph a realizat că a pierdut iubirea, singura care putea să-i aducă fericire: "Luase o bucată de frânghie de la un cufăr vechi şi se spânzurase de cârligul de fier chiar sub chepengul din tavan, în locul spre care ochii fiului său, făptură mică, părăsită şi singură, se îndreptaseră de atâtea ori în spaimele lui de copil, cu paisprezece ani în urmă". (Acest fiu pierdut era tocmai Smike.)

Pe acest munte de durere, oamenii se nasc, trăiesc şi mor, dar îşi continuă raiul sau iadul pe care l-au construit pe pământ. Şi tuturor împrejurările vieţii şi întâmplările ei le sunt pietre de încercare.