Familia, o profeţie a ceea ce va să fie

De multe ori suntem frapaţi de ascuţimea cuvintelor evanghelice: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine“ (Mt. 10, 37). Şi ne întrebăm, pe bună dreptate: oare singurătatea, lipsa de comunicare sau insensibilitatea faţă de cei apropiaţi este ceea ce ne cere Dumnezeu?

Teologul rus Paul Evdokimov abordează această interogaţie dintr-un unghi cu totul diferit. Luând ca punct de plecare mărturiile scripturistice cu referire la fiinţa umană, Evdokimov evidenţiază că vocaţia supremă a omului este comuniunea. Indiferent că aceasta se realizează în mijlocul familiei, a comunităţii parohiale sau a celei monahale, fiecare om este legat prin nenumărate fire de semenii săi. Fragmentele următoare oferă o nouă perspectivă asupra îndemnului evanghelic amintit anterior, deschizând calea spre o interpretare autentică a acestuia.

Nu există decât o suferinţă, aceea de a fi singur. Un Dumnezeu ca persoană unică n-ar fi iubire. El este Treime, unul şi treime în acelaşi timp. La fel, fiinţa umană, monadă închisă, n-ar fi chipul Lui. Povestea biblică numeşte femeia „ajutor“, mai exact un „faţă către faţă“. Ca ajutor, un alt bărbat ar fi fost mai de folos decât o femeie. Iar Biblia nu spune că nu e bine să „munceşti singur“, ci „să fii singur“, aşa încât femeia „va fi cu el“. „Unul către celălalt“, formează un co-esse al lor, fiind deci de la începutul făpturii, in principio, ca fiinţa umană să fie o fiinţă conjugală: „În ziua în care au fost făcuţi, Dumnezeu le-a dat numele de om“ (Fac. 5,2). „Vorbind despre doi, Dumnezeu vorbeşte despre unul singur“ notează Sfântul Ioan Gură de Aur.

Reciprocităţii lor, diadei lor de natură eclesială i se adresează Dumnezeu şi le spuse „tu“ sau „voi“ neseparându-i niciodată. Dar un element străin omului, demoniacul, a introdus în raporturile lor o distanţă şi atunci, de-a lungul istoriei, nu vor înceta să-şi spună unul altuia: „Ajjecka! Unde eşti?“. Această pervertire ontologică este consemnată prin cuvântul pe care Dumnezeu îl adresează pentru întâia oară fiecăruia separat: „I-a spus femeii...“ şi „I-a spus bărbatului...“ (Fac. 3, 16 - 17). Acest eveniment demonstrează că diferenţierea în masculin şi feminin este înainte de toate spirituală.

Treimea, icoana comuniunii conjugale

Într-adevăr, facerea lui Adam a fost deodată facerea unui întreg omenesc, în ebraică cuvântul Adam-om este un termen colectiv. „Facerea“ spune literalmente: „Să facem om (ha adam la singular) şi ei vor stăpâni (la plural); şi Dumnezeu l-a făcut pe om (la singular) - şi El i-a făcut om-masculin şi om-feminin“ (pluralul se raportează la singular, om). „Om“ este deasupra distincţiei masculin - feminin, căci aceasta nu este de la început separaţia dintre două individualităţi de acum înainte izolate una de cealaltă. Dimpotrivă, se poate afirma că aceste două aspecte ale omului sunt inseparabile în gândirea lui Dumnezeu, încât o fiinţă omenească, luată separat şi considerată în sine, nu este cu desăvârşire om. Nu se află, ca să spunem aşa, decât o jumătate de om într-o fiinţă izolată de complementarul său.

Dumnezeu l-a făcut pe bărbat să cadă într-un somn adânc (tardema). Textul grec vorbeşte despre extaz. Este vorba de uimire, despre „suspendarea simţurilor“, vestire a unui eveniment. Naşterea Evei proiectează în existenţă ce a fost în mişcare în lăuntrul fiinţei. Adam a fost întotdeauna Adam-Eva. Venirea Evei este marele mit al consubstanţialităţii conjugale a bărbatului şi a femeii „aceasta se va numi «IŞA» - femeie, căci ea a fost luată din «IŞ» - bărbat“. Sfântul Ieronim traduce în latină prin Virago şi Vir. Şi unul şi celălalt vor fi un singur trup, o singură fiinţă: „Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui“ (Cânt. 2, 16).

Această ordine arhetipală a creaţiei intră în ordinea harică a nunţii din Cana. Fundul cupelor nupţiale de altă dată îl reprezenta pe Hristos ţinând două cununi deasupra soţilor, principiu divin al reintegrării în ordinea iniţială. Sfântul Ioan Gură de Aur precizează: „Iubirea are asemenea calităţi încât iubita şi iubitul nu mai formează două fiinţe, ci una singură... ele nu sunt doar unite, ci «sunt una», adică bărbat-femeie, un «adam» în sens biblic, căci... iubirea schimbă substanţa însăşi a lucrurilor“. Sfântul Chiril al Alexandriei adaugă într-un comentariu la Facere: „Dumnezeu a creat co-fiinţa“.

Această concepţie patristică este fundamentală pentru Răsărit şi inspiră toate textele sale canonice. Căsătoria este definită ca: unitatea a două persoane într-o singură fiinţă, o singură substanţă; şi mai mult decât atât: unirea într-un trup şi un suflet, rămânând totuşi două persoane. Definiţia este importantă, eul conjugal nu suprimă deloc persoanele, ci, după imaginea Treimii: unirea într-o singură natură a celor Trei Persoane formează un singur Subiect, Dumnezeu Unul şi Trei deodată; chiar unirea conjugală a două persoane formează o diadă-monadă, doi şi unul deodată, uniţi în al Treilea termen divin. „Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva pentru cea mai mare iubire între ei, reflectând taina unităţii divine“. Omul conjugal este, deci, chipul Dumnezeului treime şi dogma trinitară este Arhetipul divin, icoana comuniunii conjugale.

Familia este o mică împărăţie

Auzim în rugăciunea arhierească a lui Hristos „Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem“ (Ioan 17, 22). Or, ritul încoronării în Taina cununiei vesteşte că: mirii sunt încununaţi cu slavă“. Slava arată manifestarea Duhului Sfânt. Acest dar al Duhului la Cincizecime, harisma unităţii, nu este accesibil decât în Biserică: „Din El tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste“ (Efs. 4, 16). Comunitatea vie a Bisericii rezultă din „legături“, forme particulare ale iubirii. Alături de comunitatea monastică şi parohială stă un altul dintre tipurile de forme-legături: iubirea comunitate conjugală. Căsătoria formează o diadă eclesială, instituie, după Sfântul Apostol Pavel şi Sfântul Ioan Gură de Aur, o „biserică familială“.

„Când bărbatul şi femeia se unesc în căsătorie, ei nu mai apar ca ceva pământean, ci întruchipare a lui Dumnezeu Însuşi“. Acest cuvânt al Sfântului Ioan Gură de Aur face să se vadă în căsătorie o icoană vie a lui Dumnezeu, o „teofanie“. Clement al Alexandriei merge foarte departe în concepţia sa: „Cine sunt doi sau trei, uniţi în numele lui Hristos, între care este Domnul? Nu sunt bărbatul şi femeia uniţi de Dumnezeu?“. El pune totuşi o condiţie: Îi depăşeşte pe oameni cel ce s-a străduit să rămână, căsătorit fiind, nedespărţit de iubirea lui Dumnezeu...“ „Căsătoria este sfântă“ fiindcă ea ia parte la împărăţie şi constituie deja o micro-basilaea“ (mică împărăţie), imaginea ei profetică. Orice destin trece prin punctul crucial al erosului său, plin de otrăvuri mortale şi de revelaţii celeste, pentru a vedea Erosul transfigurat al Împărăţiei „unde nu se căsătoreşte şi unde sunt ca îngerii“. Acest cuvânt înseamnă: nu fiinţe şi cupluri izolate, ci acord conjugal al masculinului şi al femininului, cele două dimensiuni ale deplinătăţii unice în Hristos. Alfa se uneşte cu omega: după Sfântul Asterie, primul cuvânt al lui Adam „carne din carnea mea“, era o declaraţie a masculinului făcută femininului în întregul lor. (Texte selectate din Paul Evdokimov, Taina Iubirii, trad. Gabriela Moldoveanu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1994)