Făptuirea binelui între ideal și dezamăgire

Experiența noastră cotidiană ne plasează nu de puține ori în situații dintre cele mai neaștep­tate, care ne bulversează și uneori au chiar forța de a ne deturna de la anumite principii de viață pe care ni le-am însușit în timp, pe care le mărturisim și pe care le prețuim. Și aici nu intenționez deloc să mă refer la teribilele momente în care trebuie să faci față unor situații neprevăzute sau dificile, în care solicitarea psihică este maximă, ci la cu totul altele, care la prima vedere par lipsite de provocări, de ispite: faptele noastre bune.

De pildă se poate întâmpla să ajuți sincer într-o anumită împrejurare o persoană în nevoie, dar să nu faci asta într-un mod cu totul dezinteresat, ci să aștepți - poate fără să-ți dai seama! - recunoștință. Să aștepți un „mul­țumesc”, care să te motiveze să continui să faci binele, însă această așteptare să nu se împlinească și în inima ta să apară apoi regrete, judecăți și nemulțumiri. Așa se face că, dintr-o inimă veselă pentru binele făcut, inima ta se va umple de nedumerire și de mâhnire. Sau un alt exemplu: te gândești să te implici în diverse acțiuni publice de ajutorare a semenilor, însă faci asta, conștient sau nu, pentru a primi slavă de la lume și a te hrăni cu laudele ce vin din partea celorlalți. În acest caz inima se emoționează și se bucură pe moment, dar cu o bucurie un pic superficială, lipsită de profunzime, lipsită de ideal, care în cele din urmă nu te va împlini. Și aș putea continua cu multe alte exemple. De fapt, fiecare faptă a noastră este un exemplu, un caz, pentru că se desfă­șoară în împrejurări irepetabile, cu gânduri și cu emoții noi. Însă, în toate cazurile în care constatăm imperfecțiunile ce apar în urma faptelor noastre bune, gândul care se naște în suflet este: „Oare nu era mai bine să nu dau, să nu mă implic, să nu fac?” Așa­dar, să experimentăm o stare deloc plăcută, dezamăgitoare chiar.

Totuși, cum s-ar putea soluționa această frământare lăuntrică, care prin ea însăși ne conduce într-un impas, spre o neputință de a mai continua facerea de bine? Înclin să cred că astfel de situații nu se întâlnesc doar în societatea noastră prea grăbită pentru a avea niște principii statornice, ci au existat dintotdeauna, după cum se poate vedea și din această povestire din Pateric:
„Un frate i-a zis lui Avva Pimen: de voi da fratelui meu pu­țină pâine sau altceva, dracii le pângăresc ca pe unele ce se fac pentru plăcerea oamenilor. I-a zis lui Bătrânul: deși pentru plăcerea oamenilor se fac, noi să dăm trebuința fratelui. Și i-a spus și acest fel de pildă: doi oameni erau plugari și locuiau într-o cetate. Și unul dintr-înșii semănând, a făcut puține necurate, iar celălalt, lenevindu-se, nu a făcut nimic. Deci făcându-se foamete, care din amân­doi poate sa trăiască? A răspuns fratele: cel ce a făcut cele pu­ține și necurate. I-a zis lui bătrânul: așadar și noi să semănam puține, chiar și necurate, sa nu murim de foame” (Avva Pimen, 51).

Socotesc că acest cuvânt al Avvei Pimen posedă atâta înțe­lep­­ciune încât să ne scoată din orice dilemă legată de făptuirea sau nu a binelui, indiferent de nepu­tințele noastre sau ale fra­ților noștri. Ne sugerează exis­tența a diferite măsuri în fapta bună, care țin de starea duhovnicească în care ne aflăm. Așa se face că de la un începător se poate primi și un bine nedesă­vârșit, pe potriva puterilor lui. Și, în final, ne salvează de orice conflict lăuntric psihologic, mutând centrul de greutate de la ceea ce gândim și simțim noi în legătură cu făptuirea binelui, la însemnătatea eshatologică a faptei bune. „Vremea de foamete” din pilda Avvei Pimen nu este altceva decât sfârșitul lumii și răsplătirea faptelor noastre după Judecata Universală, atunci când chiar și cel mai neînsemnat bine va fi răsplătit, dar nu și lenea și nelucrarea.

Potrivit tradiției creștine ar trebui să facem binele totdeauna și în orice fel, chiar și nedesă­vârșit, chiar și cu poticneli, chiar și fără răspunsul de recunoștință al celorlalți. Totuși, cred că un singur lucru ar trebui să ne pună serios pe gânduri, anume constatarea că tot ceea ce am făcut, tot binele pe care l-am săvârșit până în acest moment a fost făptuit nu cu scopul de construi o relație tainică cu Dumnezeu Mântuitorul și Veselitorul sufletului meu, ci pentru făurirea unei imagini proprii, pe care lumea să o vadă plăcută și prin care să-mi primesc confirmarea și aprecierea din partea ei.