Fariseu până la moarte!

▲ Dacă veţi găsi pe internet sloganuri de genul „Ortodoxie sau moarte“, să nu aveţi iluzia că cei care le rostesc au în sufletele lor vreun dram din iubirea pe care martirii, strămoşii noştri întru credinţă, o simţeau faţă de necruţătorii persecutori ▲

De multe ori am recunoscut, în cadrul acestei rubrici, că nu e deloc uşor să fii şi să trăieşti ca un creştin. Am vorbit mai ales despre ispitele pe care lumea le aruncă în calea creştinului. Calea aceasta poate fi colmatată, însă, şi de vânturile care bat dinspre interior.

Unii creştini merg la biserică, se spovedesc şi se împărtăşesc în posturile rânduite sau când îi îndeamnă duhovnicul; încearcă, după puteri, să facă bine în jur, se străduiesc să cuprindă în sufletele lor măcar o fărâmă din tulburătoarea taină a lui Hristos. Cu toate acestea, parcă nu se simt împăcaţi: parcă le-ar mai trebui ceva, li se pare că nici măcar nu au atins esenţialul… Şi asta îi îndeamnă să caute în continuare.

De o parte şi de cealaltă a smeriţilor „creştini căutători“ se află ignoranţii şi atotştiutorii. Personal, nu ştiu care-s de-a stânga şi care-s de-a dreapta.

Pe ignoranţi îi cunoaştem prea bine, iar ei oscilează între: „Credinţa? Un subiect demodat!“ şi „Biserica? Mda… chestia aia obositoare cu slujbe, oboseală. Lasâ că mă interesez eu mai încolo!“. De această categorie, unui credincios care înţelege, nu doar mimează sau se preface, i se rupe inima. Câtă zbatere în van, câte iluzii! Cât efort irosit pe degeaba în căutarea liniştii şi a fericirii, în locuri unde nici nu s-au găsit şi nici nu se vor afla vreodată. Ce-i poate trezi pe aceştia? Poate rugăciunile şi bunătatea celor care au învăţat să iubească, aşa cum Hristos i-a iubit pe oameni. Poate o fericită „iluminare“ pe drumul Damascului.

De cealaltă parte sunt creştinii care au descoperit „schema“ credinciosului perfect. Nici ei nu le-au ştiut pe toate de la început - însă au uitat acest lucru -, având şansa ca cineva să-i fi învăţat ce înseamnă asceza, poate chiar şi ceva din „rânduiala“ vieţii. Apoi au avut „revelaţia“ că ei sunt mai buni decât ceilalţi, că sunt aleşi. Iar asta îi obligă. Îi obligă să apere Biserica. De cine? De „duşmani“, desigur. Unde-s duşmanii? Peste tot: şi înăuntru şi în afara Bisericii.

Această specie superioară de ortodocşi manifestă şi o tendinţă de evidenţiere; şi-ar dori, parcă, să-şi spună într-un fel care să îi diferenţieze de ceilalţi. (Memorabilă rămâne iniţiativa acelei asociaţii autointitulate „Asociaţia Creştinilor Ortodocşi Practicanţi“, un fel de „Asociaţia fariseilor care se deosebesc în mod categoric de ceilalţi“, care au lipit, cu câteva luni în urmă, afişe bisericesc-electorale pe câţiva zeci de stâlpi din ţară.)

Ei sunt în mod cert antiecumenişti (manifestă un fel spirit complotist, pe baza unei psihologii de garsonieră), cunosc cel mai bine ce înseamnă dreapta credinţă, înţeleg cel mai profund pericolul relativizării credinţei. Foarte pe scurt, ei ştiu cum se crede. Pentru ei, credinţa e o doctrină clară, un regulament foarte exact.

Ce-i poate salva pe aceştia? Nu se ştie. Rugăciunea noastră, a celor mai mici, în nici un caz. N-are efect, nu străbate până la sferele lor înalte.

Încă ceva: dacă veţi găsi pe internet sloganuri de genul „Ortodoxie sau moarte“, să nu aveţi iluzia că cei care le rostesc au în sufletele lor vreun dram din iubirea pe care martirii, strămoşii noştri întru credinţă, o simţeau faţă de necruţătorii persecutori.

Am recitit rândurile de mai sus: cam sarcastic tonul. Dar şi Mântuitorul a fost acid cu fariseii. Doar cu fariseii. Cu desfrânatele, vameşii, orbii, ologii şi toţi ceilalţi aflaţi pe „cale“ a fost blând, bun şi îndurător.