„Femeilor, ascultaţi glas de bucurie!“

„Femeilor, ascultaţi glas de bucurie!“ spune o cântare din Duminica mironosiţelor. Femeile creştine au o promisiune de bucurie. Îmi amintesc cânturile din Iliada care redau tristeţea zeiţei Tetis. Ahile, fiul ei, simţindu-se nedreptăţit şi umilit de Agamemnon prin fapul că i-o luase pe frumoasa fiică a lui Brises, răsplata din partea aheilor, merge la mama sa şi o roagă să îl ajute. Atunci, „Tetis, cu plânsul în ochi, aşa i-a răspuns lui Ahile: «Vai, o, copile, de ce te-am născut şi crescut ca să suferi?/ Bine ar fi fost să rămâi neatins şi neplâns la corăbii,/ Căci numărate sunt zilele tale şi scurt îţi e veacul;/ Însă, deşi ai să mori în curând, nu-i altul ca tine/ Nenorocit, în palat te-am născut să fii pradă răstriştii»“.

Chiar dacă motivul tristeţii lui Ahile nu poate fi acceptat de credinţa noastră, plânsul mamei eroului redă mai mult decât cere momentul. Tetis exprimă suferinţa femeii de a naşte fii ai restriştii, deoarece însăşi condiţia omului este tragică. Tetis se jertfeşte şi merge la Zeus pentru a-l implora să intervină în favoarea fiului ei: „Dar Tetis nu uită rugarea/ Fiului, ci răsărind din afunduri pe undele mării,/ Mânecă îndată spre-a cerului boltă şi suie Olimpul“. Cererea ei nu trece însă orizontul strâmt al măririi omeneşti; mărirea pe care o cere pentru fiul ei este efemeră: „Fă ca troienii pe ahei să tot biruie până ce aheii/ Cinste arăta-vor feciorului meu şi spori-vor mărirea“, îl roagă ea pe Zeus.

O altă mărire cere femeia creştină pentru fiii ei, alt sens au lacrimile ei. Aflăm acestea avându-le în vedere pe femeile mironosiţe. Se pot regăsi femeile creştine în plânsul femeilor mironosiţe, care se tânguiau, urmându-L pe Hristos pe Golgota. Câte dintre ele nu au simţit că dragostea se îndreaptă spre mormânt? Nu au simţit ele în plânsul pruncilor lor deşertăciunea? Nu au simţit durerea naşterii pruncilor, şi această durere nu a fost ea sporită de durerea de a şti că ei nu sunt fericiţi, că nu vor purta pe frunte cununa vieţii? Că le-au dat viaţa aceasta pământească, dar că pe cea cerească nu le-o pot da?

N-au plâns regăsindu-se cu simţirea şi starea sufletului în plânsul femeii văduve? Nu sunt mereu singure, mereu triste, de parcă doar ce şi-au îngropat aproapele? Prin prăpastia pe care a aruncat-o la picioarele lor, aproapele le-a devenit departe.

Plângând au mers femeile mironosiţe la mormântul Domnului. În plânsul lor era plânsul unei omeniri sărăcite, era plânsul Evei izgonite din rai. Tristeţea li s-a transformat însă în bucurie, în care vom intra şi noi de vom fi dornice de a unge cu miruri trupul Celui Iubit.

De nu ne vom ascunde de Domnul, ca Eva, când El ne va striga, ne va fi dat să cunoaştem taina cea mai adâncă: taina Vieţii dumnezeieşti. Pentru că suntem nu doar Eve - maici ale vieţii pământeşti, ci maici ale vieţii cereşti. Nu suntem doar mirese aici, pe pământ, ci şi mirese în cer.

Să cunoaştem taina Vieţii, aşa cum li s-a dat femeilor mironosiţe s-o cunoască stând în faţa mormântului pecetluit şi cum i s-a dat Maicii Domnului, al cărei pântece a rămas, de asemenea, pecetluit.

Iată, este spre seară. De va veni Domnul să ne cerceteze, ca altădată, în rai, să nu ne ascundem. Să cântăm cântec de bucurie, cântec de mireasă. Să cântăm pe inima Domnului, să răspundem chemării Lui.

Mireasa cu multă bucurie a fost întâmpinată. Sufletului feciorelnic i s-a spus: „Bucură-te“. „Bucuraţi-vă“, li s-a spus şi femeilor mironosiţe.

„Bucură-te“, i se spune celei ce o urmează pe Maica Domnului, care învaţă de la ea adâncul tainelor. Taina Nunţii - ca naştere întru împărăţia lui Dumnezeu - este pecetluită filosofilor acestei lumi şi dată sufletelor feciorelnice, cunoscătoare a întregii înţelepciuni şi a adevăratei filosofii. Aşa cum spune Acatistul Buneivestiri, Mireasa dumnezeiască i-a arătat pe filosofi neînţelepţi şi i-a vădit pe cei meşteri la cuvânt a fi necuvântători.

Plânsul Evei (femeia cu nume divin - Viaţa), ca şi al femeilor mironosiţe, şi-a găsit mângâierea şi s-a transformat în bucurie.