Ierusalimul - note de pelerinaj (IX)

Suntem în pustietatea cea mai de jos, a Ierihonului „căzut între tâlhari”. Care tâlhari? E o halucinație a deșertului? O umbră a trecutului, ori a unei pilde evanghelice care a pecetluit cu verbul ei ținutul cu privire la care a fost rostită? Cei mai mulți pelerini scapă de ea, după cum am scăpat, de fapt, și noi, dar umbra înșelăciunii și a ambiguității morale plutește aici la tot pasul; se amestecă cu pâcla din aer, cu presiunea permanentă a căldurii și cu lipsa de repere din peisaj, care îți dau un sentiment de stare de asediu și incertitudine, sugerându-ți că „întunericul cel mai dinafară” nu e departe...

Indicatoare nu sunt, ori sunt aproape indistinctibile, iar străzile, în amiază, sunt pustii. Casele, niște construcții din planșee incerte, aranjate una lângă alta pe marginea drumului, au garduri înalte și porțile încuiate. Nu au nimic luxos, nici măcar trainic sau înstărit, încât parcă nu au de ascuns decât sărăcia, deșertăciune și teama de străini. Ori e doar o impresie? Senzația de oraș părăsit este copleșitoare în Ierihon, dar nici în celelalte orașe din Cisiordania pe unde am trecut nu am scăpat de ea. Ai neapărată nevoie de o călăuză!

Noroc că unii dintre noi au mai fost pe aici, așa că, după un marș de doar câteva minute prin soare de la Biserica Sfântului Elisei, cea a dudului lui Zaheu, dibuim repede așezământul românesc. E pe o străduță la fel de anodină ca celelalte, ascuns în spatele unei porți înalte și fără nimic distinctiv, iar biserica nu se observă din stradă. Totul arată a camuflare strategică într-un mediu potențial ostil. Când intri, însă, diferența e copleșitoare. O arhitectură caldă și armonioasă, bine întreținută, și aerul de deschidere specific ortodox te fac să te simți ca în România! Măicuțe harnice mișună trebăluind printre acareturile moderne, alături de câteva femei pelerine cu mături în mâini, bucuroase să facă voluntariat în via Domnului. În sfârșit, acasă! Dar ce greu a fost până aici!

... și pelerinii de odinioară

În jurnalul ei de călătorie în Țara Sfântă, Olga Greceanu povestește cum, purtată de taxi către Ierusalim, din respect față de pelerinii care odinioară mărșăluiau luni întregi pe jos, pe drumuri pline de primejdii, pentru a ajunge la Ierusalim, i-a spus șoferului să oprească în câmp, la câțiva kilometri de intrarea în Cetate. Era noapte și era singură, cu un geamantan după ea. Și a pornit pe jos, ca să se împărtășească măcar un pic din jertfa bravilor pelerini de altădată. Câmpul prin care avea de trecut se știa că e plin de șerpi. Taximetristul a încercat s-o oprească, dar la insistențele ei a lăsat-o, ca pe una ce nu e în toate mințile – povestește marea doamnă a artei sacre românești în „Pe urmele pașilor Tăi, Iisuse”.

În trecut, din evlavie, pelerinii din toată lumea creștină sacrificau ani de viață, averi și sănătate, pentru marea călătorie a vieții lor: Ierusalimul. O călătorie care, cu veacuri în urmă, se făcea cu greutăți și ispite neimaginabile pentru noi astăzi. Iar unii dintre ei, după amar de osteneală și primejdii înfruntate la tot pasul, din sfântă smerenie se simțeau nevrednici a călca cu piciorul pământul pe care a pășit cândva Mântuitorul, și se întorceau acasă așa, după ce doar sărutau porțile Vechii Cetăți, pe care nu mai îndrăzneau să pătrundă. Harul sărutului porții și al drumului de luni sau ani întregi, înfruntat cu destoinicie și credință, le era de ajuns! Priviți fotografiile de epocă și filmele documentare cu pelerinii de odinioară: chipurile și privirile lor te scrutează, smerit și titanic, de pe clișee roase și gălbejite de vremi, vădind pipernicia noastră spirituală de azi! Să ținem aceste priviri lângă inimă când avem de înfruntat drumuri grele!

Nu vreau să sfidez obiceiurile și cuceririle științifice ale zilei, folosesc avionul și cam toată tehnologia indispensabilă a prezentului, dar e bine să păstrăm în fața minții icoana trecutului ca pe un reper și o încurajare. În acest fel, putem primi greutățile drumului ca pe o binecuvântare, o mică împărtășire din ostenelile pelerinilor de altădată și, cine știe, uneori, poate chiar din suferințele Domnului.

Carantania

Nu se ajunge ușor în Carantania. Mai întâi este Ierihonul. Dar nici în Ierihon nu ajungi așa ușor.

În Ierihon am ajuns, chiar ne odihnim la oaza de românitate a așezământului unde bem apă proaspătă, ronțăim biscuiți lăsați de alți pelerini și ne tragem puterile. Mai avem o aruncătură de băț până în Carantania. Vom avea brațul destul de puternic pentru aceasta?

Și mai aspru, și mai înfrico­șător decât deșertul Hozevei este pustiul Carantaniei. Deșertul de aproape și deșertul de departe. Căci în deșertul de aproape te mai poți sprijini pe ceva omenesc, pe o tradiție a locului, fie și ascetică, dar în deșertul de departe nu te poți sprijini pe nimic: rămâi numai tu și pustiul. Ori tu, pustiul și Dumnezeu, dacă știi cum să-L îndupleci în ceas de-ncercare. Adică pustiul, care e aici suveran, tu, pelerin rătăcitor, Dumnezeu și ispititorul. Care neapărat trebuie să apară, căci urcăm pe muntele ispitirii Domnului. Pe muntele confruntării abrupte și tăioase ca tăișul acestor stânci ascuțite, confruntării cu principele avid de putere al lumii căzute.

Trebuie să te pregătești pentru a urca muntele Carantaniei; cum să te pregătești? Fiecare pelerin își are canonul său, pe care trebuie să-l descopere în inima sa și să-l urmeze. Să-l descopere mai îna­inte de a i-l oferi la ceas neprevăzut întâmplarea. Trebuie să te golești de toate ale tale înainte de a urca muntele ispitirii: căci vei fi ispitit cu cele ale tale!

Carantania, ca și Ierusalimul, face parte din „Zonă”. Și Ierusalimul e munte. Este chiar Muntele! Și iată, Carantania și Ierusalimul: cei doi poli ai aceluiași Munte, reversul și fața medaliei. Tot ce ți-a dat Ierusalimul îți poate răpi Carantania, dacă nu ești atent! Dacă nu îți împlinești canonul. Aceasta e Zona, asemenea Zonei din „Călăuza” lui Tarkovski, cum enigmatic mi-a șoptit un înveterat pelerin, care nici nu prea avea legătură cu cinemaul! Ferm, în cele ale Domnului, să rămâi, orice ți s-ar întâmpla pe cale! Acesta să-ți fie canonul! (Va urma)