Îndoiala ca exercițiu al sincerității

De unde știi că religia ta este cea adevărată? O întrebare de neevitat, pe drumul de la îndoială la certitudine. Iată cum răspund la această întrebare istoricii religiilor, în comparație cu Sfinții Părinți ai Bisericii. Atunci când acceptă existența divinului, savanţi ai istoriei religiilor susțin că experiența spirituală este aceeași pentru fiecare dintre noi, că Dumnezeu este același, dar că noi îl percepem diferit, ca urmare a tradiţiilor culturale şi religioase diferite. Mircea Eliade afirma, referindu-se, în particular, la experienţa luminii spirituale, că aceasta este o „descoperire personală”, dar, „pe de altă parte, fiecare descoperă ceea ce era pregătit spiritual şi cultural să descopere”. Adică, modul în care interpretăm o experienţă spirituală este influențat decisiv de „ideologia preexistentă” în care o integrăm („Experienţe ale luminii mistice”, în Mefistofel şi androginul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p. 70).

Gershom Scholem aborda aceeaşi chestiune în termeni similari, pornind de la formularea unor întrebări: „De ce un mistic creştin are mereu numai viziuni creştine şi nu viziunile unui budist? De ce un budist vede chipurile propriului panteon şi nu pe Iisus sau pe Madonă?” Răspunsul său este că „expresia experienţelor lor este transpusă imediat în simboluri tradiţionale din propria lor lume, chiar dacă obiectele acestei experienţe sunt în fond aceleaşi” („Cabala şi simbolistica ei”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 22).

Alți istorici ai religiilor nu acceptă existența lui Dumnezeu. Ioan Petru Culianu vorbea despre credința pe care o preluăm de la alții, fără să fi avut și noi o experiență mistică: „Confruntaţi cu revelaţia oferită de un personaj venerabil din trecut, tindem să acceptăm veridicitatea ei, fără a o pune la îndoială” („Călătorii în lumea de dincolo”, Editura Nemira, București, 1996, p. 49).

Dacă ajungem, însă, la această experiență duhovnicească fericită, îndoielile se spulberă și pășim de pe treapta credinței în existența lui Dumnezeu, pe treapta încrederii în Dumnezeu. În acest punct, filosofii disting între „opinia-că” și „credința-în”. „Opinia-că” Dumnezeu există se poate schimba sub influența unor argumente contra. Spre deosebire de „credința-în” care se referă la capacitatea unui credincios de a-și păstra netulburat credința, chiar și în fața dovezilor contrare credințelor sale. Astfel, „un credincios pus în fața unor dovezi împotriva existenței lui Dumnezeu poate să rămână netulburat în credința sa, în parte datorită faptului că dovezile nu sunt relevante în ceea ce privește atitudinea sa în favoarea obiectului credinței” (Jonathan Dancy și Ernesc Sosa, „Dicționar de filosofia cunoașterii”, vol. I: A-H, Editura Trei, București, 1999, p. 159). Tăria aceasta a credinței, care poate fi numită certitudine,este dată de experiența mistică a întâlnirii cu Hristos.

Cel care se bazează pe o credință transmisă din generație în generație și este lipsit de trăire duhovnicească, mai devreme sau mai târziu, va scădea în credință sau chiar o va pierde. Aceasta este credința irațională, bazată pe emoție sau pe repetarea supersti­țioasă a unor gesturi și acte, pentru că așa fac și ceilalți. Credința rațională este cea care se hrănește numai din argumentare și logică, ignorând trăirea.

La fel, pot exista îndoieli de natură emoțională, ca urmare a unor traume, decepții, decesul cuiva drag etc., după care nu ai mai putut crede. Ne amintim de cazul filosofului Nietzsche, care este atât de afectat de moartea tatălui său, încât devine ateu chiar de la vârsta de 4 ani. Și sunt și îndoieli de natură intelectuală, „insuportabil” de simpliste, sau complexe, argumentativ-logice, carteziene etc. Cei care îmbrățisează ambele dimensiuni ale îndoieli dezvoltă credințe și certitudini despre inexistența lui Dumnezeu și variante explicative pentru apariția lumii și a omului.

Totuși, poți ajunge să te îndoiești și fără să vrei. Și aceasta se întâmplă mai ales atunci când nu te (mai) rogi. Să stăm bine atunci, să luăm aminte, ne învață Cuviosul Paisie: „Credința se întărește cu ajutorul rugăciunii”. Adică, nu de la sine ne întărim în credință, ci într-un fel care antrenează voința noastră. Dacă ține de voință să te îndoiești, tot prin voință în credință crești.