Învăţături pentru preoţi de la părintele Stăniloae

Considerațiile părintelui Dumitru Stăniloae despre misiunea preotului și problemele care intervin în pastorația credincioșilor sunt deosebit de actuale. Aș putea spune chiar inedite. În articolele sale din Telegraful Român (1930-1993) vorbea despre o criză religioasă a socie­tății moderne. Aparent, nimic nou sub soare. Originalitatea părintelui este aceea că nu plasează vina pe seama secularizării, a confortului material sau a tehnicii, ci consideră criza religioasă rezultatul unei preoțimi care nu mai iese din biserică spre a căuta oaia cea pierdută și nu se mai roagă.

„Criza noastră religioasă de azi este o criză întreținută de caracterul inadecvat al metodei pastorale practicate, mai precis o criză determinată de absența rugăciunii personale, nu ceremoniale, de pastorație”, scria părintele Dumitru Stăniloae în volumul doi în Opere complete, Cultură și duhovnicie, Editura Basilica, Bucureşti, 2012, p. 325.

În toate articolele sale, părintele urmărește două laturi ale misiunii preoțești. Una vizează im­portanța rugăciunii personale pentru sfințirea preotului, jertfelnicia sa în familie, parohie și societate. Cea de-a doua se referă la pastorație, adică la datoria preotului de a propovădui Evanghelia nu doar de la anvon, ci și în afara zidurilor bisericii.

Misiunea preotului trebuie să aibă ca punct de plecare propria casă: „Se cuvine deci ca misiunea pastorală a preotului să se îndrepte și la fiii săi”. Această afirmație o face în contextul în care ridică problema copiilor de preoți, care arareori mai urmează Teologia, fiind indiferenți și chiar refractari față de chestiunile bisericești și religioase. Pentru a contracara astfel de posibile eșecuri, părintele Stăniloae îndeamnă preotul să vorbească și în casa lui despre Dumnezeu, „cu toată seriozitatea și căldura, așa cum face în public”, să citească după cină din Sfânta Scriptură, încheind cu un comentariu cald, și fără a se întinde mai mult de jumătate de oră cu totul.

Putere extraordinară în plan sufletesc

Preotul eșuează și cu enoriașii dacă se deznădăjduiește când vede că omul nu se îndreaptă, oricât i-ai predica, oricât bine i-ai face. Este adevărat că unii, poate chiar mulți, vor cădea și nu se schimbă, dar sunt și oameni care se vor spiritualiza prin lucrarea preotului, vor deveni mai buni și chiar sfinți. Deci, măcar pentru aceștia, merită să îți faci misiunea. De altfel, completează părintele, chiar Sfânta Scriptură obligă preotul să propovăduiască permanent: „Când Eu voi zice păcătosului: Păcătosule, vei muri!, și tu nu-i vei grăi nimic ca să vestești pe păcătos să se abată de la calea lui, atunci păcătosul acela va muri pentru păcatele sale, dar sângele lui îl voi cere din mâna ta. Iar dacă tu ai vestit pe păcătos să se abată de la calea lui și să se întoarcă de la ea, și el nu s-a abătut de la calea lui, atunci el va muri pentru păcatele lui, iar tu ți-ai scăpat viața” (Iezechiel 33, 8-9).

Chiar mai mult, părintele Stăniloae cere preotului o putere extraordinară în plan sufletesc: să fie în stare să facă minuni tocmai pentru acești oameni de neîndreptat. „Dacă nu poate face minuni în viața sufletelor, nu are scuza unei neputințe care pur și simplu nu poate fi înfrântă, ci este vinovat că nu a lucrat zi și noapte asupra sa în așa fel ca să poată face minuni”.

Alt eșec este atunci când preotul reacționează ca un om lumesc în fața problemelor vieții, a bolii, a doliului, a reușitelor sau a pagubelor. Dimpotrivă, preotul va trebui să dovedească detașare de cele materiale și autocontrol, „să fie străine de el lăcomia, nedreptatea, panica în caz de pierdere, bucuria nestăpânită în caz de câștig, concurența brutală cu credincioșii lui”.

„Vizitarea familiilor cu scopul de-a le cunoaște, învăța și sfinți” poate fi alt un mijloc de pasto­rație roditor. Aceste vizite pot fi făcute vara, sau iarna, fiind organizate, anunțate, dar și aparent întâmplătoare, pentru a părea mai puțin oficiale, mai familiare. Folositor ar fi ca preotul să zăbovească măcar 10 minute la fiecare, spre a-i îndruma și cunoaște, arătând că nu este indiferent la niciuna din problemele lor. În acest sens, părintele Stăniloae recomandă preotului ca să țină și o gospodărie, dar nu atât spre îmbogățire, ci „cât îi poate servi ca punte de pătrundere în intimitatea sufletelor păstorite și ca mijloc de edu­cație”. Totodată, cu acest prilej, preotul poate încerca să câștige sufletele pentru credință, încercând să rostească o rugăciune împreună cu familia pe care a vizitat-o.

Ieșirea dintre zidurile bisericii

Pe de altă parte, nu poți fi un exemplu pozitiv dacă te rogi și te înțelegi bine numai cu credin­cioșii, dar nu și cu colegii preoți. Omul se îndepărtează de Biserică văzând că preoții se vorbesc de rău unul pe altul și nu se apără la greu. Părintele Stăniloae subliniază importanța „eroismului preoțesc” prin care înțelege calitatea de a nu te rușina că ești preot și de a-ți apăra confrații când auzi că sunt bârfiți. „Se cuvine, dimpotrivă, o apărare a prestigiului preoțesc în scris și oral. Să înmulțim iubirea între slujitorii altarului, ca fiecare să sufere și să reacționeze când e batjocorit unul sau altul dintre ei”. Atunci când apar defecte la unii slujitori, ceilalți să reacționeze cu blândețe și discreție, făcând o critică pozitivă, prin care să arate spre ideal, și nu doar să incrimineze ceea ce nu s-a realizat încă.

Greșelile și defectele slujitorilor de altare sunt legate și „de lipsa dragostei de carte la foarte mulți”, în contextul unei societăți care nu se oprește din progres, cu oameni din ce în mai complecși, „cu pre­tenții multilaterale, cu neliniștile, nemulțumirile, nevrozele lor”. Apar secte noi, doctrine noi, idei de tot felul care atacă învățătura creștină, iar preotul trebuie să se pregătească temeinic pentru pas­torație, pentru a le putea combate. În orice caz, misiunea preotului nu poate fi împlinită doar prin activitatea sacramentală și învăță­torească, iar „pastorația cere multă lectură”, cunoștințe din diverse do­menii.

Sunt preoți care nu predică și fac doar slujbele, fiind cufundați în timpul săptămânii în probleme economice, politice sau administrative. Alții predică la slujbe, dar în restul timpului stau deoparte de oameni. Ori, „nu e suficient să predici de două-trei ori pe săptămână unei comu­nități, și după aceea să-i lași pe toți în plata Dom­nului și să te ocupi de dis­tracțiile și necazurile tale”.

Pastorația înseamnă ca preotul să iasă dintre zidurile bisericii și să meargă spre oameni. Însă aceste întâlniri nu trebuie consumate prin discuții lumești fără un subtrat religios: „Nici o întâlnire a preotului cu oamenii nu trebuie să fie pur laică”. Pastorația este dificilă, pentru că, în mare parte, este individuală, necesitând ca preotul să găsească o soluție izbăvitoare pentru fiecare. „Din felul cum ai ieșit tu dintr-o criză sufletească, sau din soluția greșită pe care ai adoptat-o tu odată, vei putea da un sfat celorlalți.” De folos poate fi și sfatul unui preot bătrân experimentat și păstrarea legăturii cu profesorii din seminar și de la facultate.

În concluzie, preotul va reuși în misiunea sa punând la temelia ei rugăciunea personală. Predica prin cuvânt și purtări începe în familie și continuă în parohie. Bun gospodar, nepătimaș, senin și hotărât în convingeri, însetat de cultură și de sfat, „preotul este chemat să se jertfească, nu numai să jertfească”. El este omul cu cea mai grea răspundere din lume. Căci, „nu hârtii, nu materie, nu forme culturale avem noi de conservat, pentru eternitate, ci exis­tența vie a oamenilor”.