La mulți ani!

E dimineață. Te trezești și te uiți pe fereastră. Cerul e acoperit, poate ninge sau burnițează sau poate a apărut soarele. Un soare cu dinți, firește, căci e totuși iarnă, cu toată încălzirea globală. Oricum, vorba lui Bacovia, "frumos este cerul, senin sau mânios".

Cam la fel a fost și ieri, tot cam așa va fi și mâine. Și în ceea ce privește vremea, și referitor la viața ta, la ritualurile zilnice, problemele pe care le ai de rezolvat, gândurile care te străbat.
Și totuși... Ceva parcă e altfel... Sau ar trebui să fie. Doar e ziua ta! Ar trebui s-o sărbătorești ca atare. Împreună cu toți ceilalți, firește, cei a căror zi este, de asemenea. Și nu sunt puțini!
Poți să începi așa: să spui 'La mulți ani!" tuturor celor pe care-i întâlnești. Pentru că, iată un secret: nu e rușine. Nu e rușine să consideri că 1 Decembrie este ziua ta, a părinților și copiilor tăi, a prietenilor și colegilor, a vânzătorului de la non-stop-ul de unde îți iei pâinea cea de toate zilele (ehei!, mai ține minte cineva când pâinea era pe cartelă și nu visa nimeni să cumpere ceva, orice, într-o zi de sărbătoare oficială? Dar asta e altă poveste... Sau poate nu?), ziua vecinului care a ieșit să-și plimbe cățelul și a cerșetorului care dârdâie la colțul străzii, hai, că un leu s-o găsi el prin buzunar! Ziua tuturor celor trăitori pe aceste meleaguri, dar și a celor răspândiți prin lume în speranța unei vieți mai bune. Drept care al doilea lucru pe care ar trebui să-l faci astăzi este să suni un prieten plecat peste graniță – cel puțin în Europa convorbirile s-au ieftinit considerabil – ca să-i urezi 'La mulți ani!" (și cu ocazia asta îl întrebi și cum îi mai este) ori măcar să-i dai un sms sau un mesaj pe net, acesta din urmă chiar nu te costă nimic. Doar un minut din ziua ta.

Da, sigur, știu ce te reține. Vreme de o jumătate de secol, propaganda comunistă a reuşit să devalorizeze, să discrediteze toate valorile fundamentale ale românilor: patriotismul, religia, Ziua Națională, drapelul, ţara, limba, poporul, bunul simț, solidaritatea, simţul proprietăţii, democraţia. Pe unele le-a surghiunit, pe celelalte le-a supralicitat până la saturaţie. Când ai auzit, citit, scris, spus, scandat de mii de ori lozinci cu "Partidul, Ceaușescu, România!", îți vine greu să rostești, azi, simplu, "Iubesc România!" Sau "La mulți ani!" de 1 Decembrie.
Atât de degradant, de dizolvant, de distrugător a acționat comunismul încât sentimentul de jenă s-a transmis și generațiilor crescute după 1989 – și asta în ciuda faptului că acestea sunt puternic racordate la ideile și obiceiurile occidentale. Ehei!, cum își sărbătoresc Statele Unite ziua națională! Și nu doar la nivelul oficial, al autorităților, al ceremoniilor înalte – ci și la cel al americanului de rând, care se bucură sincer și necenzurat și e mândru de 4 Iulie! E cumva ironic: am importat Ziua îndrăgostiților și Haloweenul, dar nu și Ziua Comemorării (cât ar fi de necesară și de justificată!) sau atmosfera sărbătorii naționale!

De altfel, nici clasa politică post-decembristă, nici presa, nici elitele intelectuale – cu unele excepții – n-au făcut mare lucru întru repararea acestei situații. Despre România ca loc al nașterii și al devenirii, ca țintă a iubirii, ca matrice a personalității, pur și simplu nu se prea vorbește. Despre Ziua Națională, nici atât.

Departe de mine ideea de-a generaliza și de-a prezenta doar jumătatea goală a paharului. Românii își iubesc țara, doar că majoritatea au rețineri în a manifesta asta. Știu că o iubesc, între altele, pentru că mergem în fiecare an cu copiii la defilarea de 1 Decembrie și am constatat că nici cea mai potrivinică vreme nu oprește oamenii să vină. Într-un an n-am mers, ci am patinat incontrolabil până acolo și înapoi, strada, copacii și casele erau îmbrăcate într-un strat consistent de gheață lucioasă și bătea un vânt care te-mpingea de parcă erai pe snowsurf! Chiar și în aceste condiții, șoseaua Kisseleff se umple de oameni de toate felurile: vârstnici, foarte foarte mulți părinți cu copiii, destui tineri și adolescenți. Ca să vadă ce? Trupele române ale diferitelor arme, mașinile militare, fanfara, caii, dar mai ales atmosfera! Atmosfera de ziua lor!

Pentru că măcar de 1 Decembrie trebuie să ne amintim că România nu înseamnă nici politicienii zilei, nici vedetele de mucava, nici afaceriștii de carton, nici câţiva criminali descreieraţi. România înseamnă George Enescu, Henri Coandă, Mihai Eminescu, Constantin Brâncuşi, Maria Tănase, Iuliu Maniu şi Brătienii, Corneliu Coposu, Theodor Pallady, Regele Carol I, Regina Maria... România înseamnă elevii minunaţi care ies din anonimat doar două-trei zile după rezultatele unei Olimpiade şcolare; sportivii care fac să răsune Deşteaptă-te, române! pe meridianele lumii; preoții, medicii, profesorii, constructorii care-și fac datoria departe de interesul presei și de luminile rampei TV.

Când ne gândim la România, la toţi aceştia trebuie să ne gândim, şi când spunem cu voce tare – trebuie s-o spunem măcar de 1 Decembrie! – „Te iubesc, România!", pe ei îi iubim. Pe ei, ca şi toate darurile superbe pe care Dumnezeu le-a făcut acestui colț de lume de o frumuseţe copleşitoare.

La mulți ani!