Martiriul, harismă a Duhului Sfânt

Martiriul este un eveniment și o lucrare a Duhului Sfânt în Bi­serica lui Hristos cea una, sfântă, sobornicească/universală și apos­tolică, întrucât aici este prezent și lucrător Duhul Sfânt în viață și mărturisirea sa ca un fapt esențial și revelator. Acest lucru arată legătura intrinsecă ce există între martiriu și Sfânta Liturghie, ca și între martiriu și dogmele credinței. Prin urmare, cea dintâi mărturie pe care martirul o aduce este cea a credinței, ca adeziune personală la pre­zența personală a lui Dumnezeu, Care Se descoperă pe Sine Bise­ricii, în Hristos și în Duhul Sfânt, prin actul de mărturisire al martirului.

Privit ca act eclesial marti­riul nu poate fi separat de lucrarea Duhului Sfânt care potențează capacitatea naturală de mărturisire a adevărului și de jertfă pentru Hristos Care este adevărul. În sensul strict al cuvântului, martirul este cel mai autentic și deplin martor, iar mărturisirea sa ca act eclesial este nedespărțită de ha­rismă, de credință și de ru­gă­ciune. Biserica, trupul lui Hristos și locul lucrării Lui mântuitoare în comunitatea înnoită prin Duhul Sfânt, este locul martiriului, iar timpul Bise­­ricii este timpul martiriului. îPe martiri nu-i putem explica în curgerea și determinismul istoriei, fiindcă ceea ce le dă forța martirajului, sursa și izvorul lor renăscător este Iisus Hristos, Cel pe care ei nu voiesc să-L nege nici cu prețul vieții. Dacă Iisus Hristos nu S-ar fi întrupat, nu am fi avut nici seria aceasta neîntreruptă de sfinți martiri, care au primit cununa muceniciei cu bucurie. Ceea ce-i unește pe martirii din toate epocile și culturile este iubirea de Hristos și refuzul apostaziei” (prof. dr. Ilie Bădescu, lect. dr. Andreea Băndoiu, prof. dr. Pavel Chirilă, „Principiile cercetării martirologice”,Ed. Christiana, Bucu­rești, 2010, p. 12).

Rememorând pătimirile Sfântului Mucenic Sava de la Buzău, Sfântul Vasile îi scrie Episcopului Bretanion: „Istorisirile tale cuprind adevărate lupte atletice despre trupuri ciopârțite pentru apărarea credinței, despre furia barbară neluată în seamă de cei a căror inimă a rămas netulbu­rată, despre muncirile de tot felul la care i-au pus chinuitorii, ­despre felul în care și-au sfârșit martirii viața, luptând prin cruce și apă, în ciuda oricăror bătăi” (Epistola 164, în colecția citată, p. 357).

Tuturor martirilor li se poruncea de către persecutori să se lepede de Hristos și toți au refuzat aceasta cu prețul cel mai scump, cel al vieții lor, care a devenit astfel „sămânță” pentru viața în Hristos. „Cu cât erau mai apăsați creștinii”, scrie ­Sfântul Vasile, „cu atât mai mult creștea și numărul lor și sângele martirilor hrănea din belșug pe atleții tot mai numeroși ai dreptei credințe, pentru că cei care ­urmau pilda înaintașilor intrau în luptă întăriți de pilda celor­ dintâi”.

În martiriul Sfântului Sava găsim această mărturie: „Și el a strigat întru bucuria Duhului ­Sfânt și a zis: Binecuvântat ești, Doamne, și preamărit este numele tău, Iisuse, în veci amin... astfel ai binevoit întru servii tăi, Doamne, Dumnezeul nostru. Și pe când îl duceau spre a fi înecat pe tot drumul, a mulțumit lui Dumnezeu, socotind că suferin­țele timpului de acum nu sunt vrednice de slava viitoare, care se va descoperi sfinților”.

Martiriul, fiind o harismă a Duhului Sfânt, nu poate exista fără credința dreptmăritoare și fără rugăciunea de toată vremea. Viața sfinților este o rugăciune continuă pentru ei și pentru întreaga lume, pentru întregul Adam, iar în clipele de dinaintea morții martirice rugăciunea lor fierbinte îmbrățișează, după porunca Mântuitorului, chiar și pe prigonitorii lor.