Metania gândului smerit care deschide cerul

Miridă scoasă din prescura filocalică a "preaînaltei smerite-cugetări" (Sfântul Ioan Scărarul) şi aşezată pe discul Liturghiei cosmice, gândul smerit, cuvios şi cucernic ne deschide cerul creaţiei prin contemplaţie, cerul Revelaţiei prin cunoaştere şi cerul Împărăţiei lui Dumnezeu prin răpire cu uimire întru metanie şi prin închinare şi cădere cu faţa la pământ, precum patriarhul Avraam înaintea Preasfintei Treimi la stejarul Mamvri, precum Sfinţii Apostoli Petru, Iacob şi Ioan pe Tabor şi ostaşii în grădina Ghetsimani şi la Învierea Domnului. Prin cerul deschis al creaţiei lui Dumnezeu învăţăm contemplaţia naturală întemeiată pe revelaţia naturală a "cerurilor care spun slava lui Dumnezeu" (Psalmul 18, 1), iar prin cerul deschis al revelaţiei supranaturale contemplăm constelaţiile descoperirilor dumnezeieşti de pe cerul Sfintelor Scripturi, dominat şi străluminat de "Calea Lactee" a sfinţilor patriarhi, prooroci şi apostoli. Ridicat tremurând pe genunchi, precum proorocul din Babilon (Daniel 10, 10), gândul smerit, cuvios şi cucernic al creştinului şi teologului vede cu uimire negrăită şi bucurie cutremurată pe Iisus stând de-a dreapta Tatălui, după cum L-a văzut Sfântul Arhidiacon Ştefan "cu faţa ca o faţă de înger" în Sinedriu (Faptele Apostolilor 6, 15; 7, 55-56); contemplă precum proorocul Daniel pe "Cel Vechi de Zile" înconjurat de miriadele de oşti cereşti (Daniel 7, 9-10); zăreşte cetele serafimilor cei cu câte şase aripi, precum profetul Isaia în templul din Ierusalim (Isaia 6, 1-7) şi oştile heruvimilor de foc, precum proorocul Iezechiel la râul Chebar (Iezechiel 1, 1-28); la care se adaugă mulţimea îngerilor care l-au întâmpinat pe patriarhul Iacob la întoarcerea acestuia din Mesopotamia la Mahanaim (Facere 32, 1-2), îngeri cu cai şi care de foc care-l vor înconjura şi ocroti şi pe Sfântul Elisei şi pe ucenicul său la Dotan, în Samaria (IV Regi 6, 13-17).

Mintea văzătoare de Dumnezeu este un Rug aprins

Gândul smerit, cuvios şi cucernic o contemplă în metanie şi pe Maica Domnului în icoana femeii învăluite în soare, cu luna sub picioare şi cu o cunună de douăsprezece stele pe cap, precum a zugrăvit-o Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan în Apocalipsă 12, 1, văzând totodată prin Duhul şi "multele locaşuri ale sfinţilor din casa Tatălui", conform cuvintelor Mântuitorului de la Cina cea de Taină (Ioan 14, 2). Gândul smerit, cuvios şi cucernic vede de departe întru metanie semnul Fiului Omului ce se va arăta pe cer, fulgerul şi norul celei de A Doua Lui Veniri (Matei 24, 27 şi 30), "trâmbiţa lui Dumnezeu" gata să sune Învierea cea de Apoi (I Tesaloniceni 4, 16) şi înfricoşătorul tron dumnezeiesc al Judecăţii de pe urmă (Matei 25, 31). Astfel, cuminecat în Emausul contemplaţiei cu Cel "plin de har şi de adevăr" (Ioan 1, 14) şi având limba de foc a Duhului Sfânt ca pe un rug aprins interior, gândul smerit, cuvios şi cucernic se închină în duh şi adevăr (Ioan 4, 23-24), participând şi slujind în sobor teologic la Liturghia cosmică a Proorocului, Arhiereului şi Împăratului Hristos, Dumnezeu şi Om, împărtăşindu-se din negrăitele taine cereşti.

Gândul smerit vede întru metanie curcubeul legământului biblic care uneşte cerul cu pământul, contemplă carul cel de foc al teologhisirii întru Duhul Sfânt, învăluit precum Moise în norul de pe Sinai şi precum apostolii în norul de pe Tabor. Inspirat, luminat şi înflăcărat de limba de foc a Duhului Sfânt de la Rusalii, gândul smerit, cuvios şi cucernic vede şi contemplă în cele din urmă chivotul legământului (Apocalipsă 11, 19) şi cetatea sfântă a Noului Ierusalim, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu (Apocalipsă 21, 10), udată şi străbătută de râul vieţii, cu apa limpede precum e cristalul şi înfrumuseţată şi înmiresmată de Pomul vieţii, cel de-a pururea roditor (Apocalipsă 22, 1-2). De pe scara cerească a epectazei Sfântului Grigorie de Nyssa, descoperită patriarhului Iacob la Betel, gândul smerit îşi ia de pe malurile râurilor Babilonului harfa atârnată în sălcii (Psalmul 136, 1-2) pentru a cânta veşnic "la apa odihnei" (Psalmul 22, 2), pe malurile râului vieţii, împreună cu toţi sfinţii, psalmii doxologiei celei fără de sfârşit, Preasfintei Treimi.

Chivotul legământului ascunde taina iubirii dumnezeieşti

Din harfele atârnate oarecând în sălciile de pe malurile râurilor Babilonului, de către iudeii duşi în robia de şaptezeci de ani (Psalmul 136, 1-2), toţi sfinţii şi drepţii vor cânta veşnic şi vor aduce slavă lui Dumnezeu, pe malurile râului vieţii (Apocalipsă 22, 1-2), într-un verset de psalm eshatologic: "Pe malurile râului vieţii, acolo am şezut jos şi am plâns de bucurie, când ne-am adus aminte de Sion, Tabor şi Înviere, cântând din harfele atârnate oarecând în sălciile de pe malurile râurilor Babilonului, cântarea Domnului, într-un cer nou şi un pământ nou." Atunci, curcubeul legământului din Facere 9, 12-14 se va închide în chivotul legământului din Apocalipsă 11, 19. Curcubeul legământului deschide chivotul, iar chivotul legământului închide curcubeul, sau chivotul se deschide în curcubeu, iar curcubeul se închide în chivot. Curcubeul legământului este icoana luminii dumnezeieşti, iar chivotul legământului ascunde taina iubirii dumnezeieşti. Purtat întru metanie sub lumina revelaţiei curcubeului biblic, gândul smerit, cuvios şi cucernic se opreşte întru uimire şi negrăire înaintea chivotului legământului din eshatologie. Prin uşa chivotului care este Hristos Domnul, gândul smerit contemplă tainele curcubeului adunate şi recapitulate în chivot, adică tablele legii evanghelice, vasul euharistic cu mană cerească şi toiagul înflorit al arhieriei veşnice a lui Hristos (cf. Evrei 9, 4). Curcubeul legământului poate fi expresia revelaţiei dumnezeieşti în desfăşurare istorică, iar chivotul legământului este expresia aceleiaşi revelaţii dumnezeieşti concentrată în Hristos şi transfigurată prin Parusie. Tot ceea ce este înlăuntrul chivotului legământului lui Dumnezeu preînchipuieşte apofaticul, iar tot ceea ce este în afara lui reprezintă catafaticul. Urcând întru smerenie şi metanie treptele catafaticului din templul teologiei, gândul smerit, cuvios şi cucernic se opreşte întru uimire şi negrăire înaintea uşilor împărăteşti ale apofaticului pecetluit în chivotul legământului.

Nevoinţa aprinde în candela vieţii noastre lumina lui Hristos

Gândul smerit, cuvios şi cucernic este, prin urmare, gândul la Dumnezeu şi la lucrările Lui negrăite, gândul credinţei şi al iubirii, gândul smereniei şi al rugăciunii, gândul contemplaţiei şi al teologhisirii, întemeiate pe evidenţa creaţiei şi primirea revelaţiei, deoarece, dacă nu-L descoperim pe Dumnezeu peste tot în creaţie, nu-L vedem cu adevărat nici în icoană şi nu-L contemplăm cum se cuvine nici prin Scriptură şi Tradiţie. Strădania şi nevoinţa spre toate acestea nu au alt sens şi alt scop decât acela de a ne aprinde din lumina lui Hristos candela vieţii noastre şi de a ţi-o atârna prin Duhul Sfânt pe veci de cerul plin de stele al Revelaţiei dumnezeieşti. Abia atunci vom începe a ne îmbogăţi în Dumnezeu (Luca 12, 21), mărturisindu-ne neîncetat sărăcia cu duhul (Matei 5, 3).

Coborând în cele din urmă de pe Sinaiul contemplaţiei duhovniceşti, după patruzeci de clipe de zile şi de nopţi şi grăbindu-se spre gura peşterii revelaţiei de la Horeb, unde-şi va ascunde faţa în mantie şi întru metanie, pentru a se putea atinge de culmile cele de neatins ale Taborului, gândul smerit, cuvios şi cucernic desluşeşte acest îndemn înscris pe tablele legii cioplite, dăltuite şi întipărite înlăuntrul său: Să-ţi conectezi prezenţa la Atotprezenţa lui Dumnezeu, căutând neîncetat privirea Lui care te priveşte! Cu aripi de serafimi şi cu ochi de heruvimi, cu harfa lui David şi cu smerenia vameşului, cu credinţa lui Petru şi cu dragostea lui Ioan, cu pocăinţa tâlharului şi cu lacrimile Mariei Magdalena, cu candela fecioarelor înţelepte şi cu râvna Apostolului neamurilor, gândul smerit, cuvios şi cucernic al tuturor drepţilor, sfinţilor şi credincioşilor intră întru bucuria Stăpânului şi în cămara cea de nuntă, după care se închide uşa. Iar mai pe urmă sosi-vor şi gândurile noastre, zicând: "Doamne, Doamne, deschide-ne nouă!" (Matei 25, 10-11).