Nepăsarea: pricina impasurilor

Cu siguranță fiecare societate are lipsurile și metehnele ei. Cred, însă, că una dintre cele mai mari probleme ale societății noastre este nepăsarea. Probabil că acest „dar” – vorba lui Ion Creangă – îl mai au și alte popoare, însă durerea este că-l avem și noi. Desigur că această dominantă a nepăsării caracterizează o societate – de cea românească e vorba aici – în care există și o mulțime de oameni treji și activi, capabili de lucruri remarcabile. Însă nu știu din pricina cărei cabale acești oameni nu reușesc să convingă și să creeze o direcție culturală sau măcar un curent de dumerire în înțelegerea evenimentelor contemporane, cel puțin așa cum reușesc actorii politici, care azi sunt și mâine dispar, să producă o anumită mobilizare, chiar și pentru o singură zi. Aici ar fi totuși o explicație, anume că relativa coagulare socială pe temeiuri politice se face printr-o propagandă sufocantă, șocuri și interes, situație ce nu mai are deloc legătură cu libera alegere. Iar după aceste presiuni și șocuri societatea revine la aceeași stare de nepăsare, desigur mai accentuată decât înainte, întrucât prin șocuri organismul social a fost mai mult slăbit, a fost mai mult desensibilizat.

Acum să nu ne închipuim că nepăsarea reprezintă numai un fenomen social sau psihologic. Ar fi prea simplistă o asemenea perspectivă asupra problemei noastre. Nepăsarea este în primul rând un fenomen duhovnicesc. Ce vrea să însemne un fenomen duhovnicesc? Anume faptul că dincolo de cugetarea și de faptele noastre există o lume a duhurilor care are intenția de a ne influența gândurile și deciziile; apoi să determine faptele concrete pe care le vedem. Iar acestea sunt pe de-o parte duhurile viclene ce ne vor pieirea, iar pe de alta Duhul Sfânt care dorește să alegem de bună voie viața adevărată, cu o perspectivă veșnică. Și spre care din aceste două părți va înclina mintea noastră, de acolo îi va veni și înrâurirea. Ori, nepăsarea cred că în nici un caz nu poate veni prin influența Duhului Sfânt!  

Aceste lucruri se întâmplă fie că admitem disputa duhurilor pentru sufletul omenesc, fie că o ignorăm, fie că o respingem fățiș. Ea există, iar în tradiția Bisericii se cunoaște dintru început acest lucru, așa că Sfinții Părinți, prin scrierile lor, îi previn pe credincioși să se aștepte la ispite și, prin urmare, să se păzească și să lucreze astfel încât să-și pună în valoare la maximum calitățile cu care sunt înzestrați.

În acest sens, Cuviosul Marcu Ascetul scrie următoarele: „Nepăsarea noastră de a cunoaște darurile lui Dumnezeu ne-a adus la trândăvie, iar aceasta, la rândul ei, ne-a predat uitării (poruncilor dumnezeiești), prin care a ajuns să ne stăpânească neștiința”.

Personal nu am întâlnit nicăieri o radiografie mai concisă și mai lămurită a fenomenului de degradare a sufletului omului decât aceasta. Pentru cine are un pic de curiozitate poate descifra aici nu doar adâncimile unor subtilități ce țin de viața duhovnicească, ci și explicația decadenței societății contemporane într-o înlănțuire de o logică evidentă.

Și recentul referendum pentru căsătorie din patria noastră nu poate fi înțeles decât în acest registru. Adică, ar trebui să sesizăm că și în acest caz s-a dat un război duhovnicesc nevăzut, așa cum se întâmplă și cu sufletul fiecărei persoane. Și acum, când judecăm lucrurile la rece, e bine să știm ce fel de duhuri au influențat decizia societății noastre și dacă e oportun să rămânem în continuare sub înrâurirea acestora. Așadar, peisajul societății noastre ascunde în spate o lume duhovnicească în care Duhul Sfânt luminează doar acea parte a sufletelor care-L acceptă, iar în cealaltă parte rămâne întunericul, adică nepăsarea. Însă, dacă această nepăsare devine obișnuință, ne avertizează Părinții Bisericii, și ajunge să ne fie ca o a doua fire, atunci ne va conduce, cu siguranță, spre cel mai mare impas: moartea. Care este trupească, dar și duhovnicească.

În final ar mai fi de frământat o întrebare? Mai e posibilă o adresare și un răspuns rațional din partea unei societăți care a fost supusă unei serii de șocuri ce i-a zdruncinat conștiința de sine și a predat-o captivității nepăsării? Probabil că la fel ca în cazul războiului duhovnicesc, izbăvirea acesteia nu mai poate veni de la conștiința omenească autonomă. Atunci când lucrurile nu mai au o soluție omenească, înțelepciunea populară zice că „doar o minune ne mai poate salva”! Adică doar o intervenție de Sus, prin urmare, harul Sfântului Duh Care să ne lumineze și să ne redea statutul de făpturi raționale.