O fotografie cât o biografie - prohodirea Sfântului Cuvios Paisie Olaru de la Sihăstria

În vremea noastră, o fotografie este un lucru mai mult decât obișnuit la fiecare moment, mai important sau mai puțin memorabil, din cursul cotidian.

Nu același lucru se întâmpla însă în vremurile de altădată. În vremea regimului comunist, orice fotografie putea constitui motiv pentru acuzarea cuiva, dacă activitățile sau persoanele surprinse nu erau pe placul auto­rităților de atunci. Din pricina acestor res­tricții și temeri, au fost momente însemnate în existența so­cietății, care nu au putut fi imortalizate, ca amin­tirea lor să rămână neștearsă mărturie peste timp.

Odată cu evenimentele din decembrie 1989, românii au redobândit libertatea de a întipări, fără teamă, momente, persoane, întâmplări, în imagini care, peste timp, se dovedesc a fi veritabile stavile în calea uitării și a risi­pirii.

Despre o astfel de imagine aduc mărturie în câteva rânduri: o fotografie document, păstrată în mod minunat, de la înmormântarea Cuviosului ieroschimonah Paisie Olaru de la Sihăstria.

Este mărturie și izvor, pentru că varsă o picătură de lumină peste chipul marelui nevoitor de la Sihăstria, rugător pentru întreaga țară și părinte duhovnicesc al numeroșilor pelerini care ajungeau, în anii grei ai regimului totalitar, la Slatina, Sihla și, în ultima parte a vieții Cuviosului Paisie, la Sihăstria, primind de la el cuvânt de iertare, mângâiere și încurajare, spovedindu-se, cuminecându-se și, mai ales, schimbându-și viața.

Mai sunt și alte câteva fotografii care ni-l aduc aproape pe Cuviosul ieroschimonah Paisie Olaru, alături de soborul Mănăstirii Sihăstria, sau chiar în chilia lui, cu grupuri mai mici sau mai mari de credincioși.

Fotografia la care mă refer ne ajută să reconstituim fragmentul final din biografia acestui sfânt cuvios al veacului trecut.

Privind-o, mi-am adus aminte de acea zi, 21 a lui Brumărel, când a avut loc înmormân­tarea Părintelui Paisie. Era o sâmbătă frumoasă de toamnă a anului 1990, fără preci­pitații, cu temperaturi potrivite, cu oameni care au venit de aproape și de departe pentru a-l cinsti pe duhovnicul care a alinat multe dureri și neliniști, multe suferințe sufletești și trupești sub epitrahilul și cu sfatul său.

După Sfânta Liturghie, un sobor de arhi­erei, ieromonahi, preoți și diaconi, sub protia Mitropolitului Daniel al Moldovei și Bucovinei, a săvârșit slujba Înmormântării Cuviosului Paisie Olaru, în același loc, în aer liber, unde peste opt ani avea să fie oficiată prohodirea Cuviosului Cleopa, între biserica istorică „Nașterea Maicii Domnului” a Mănăstirii Sihăstria și Paraclisul de iarnă „Sfinții Ioachim și Ana”. Astfel s-a oferit posibilitatea tuturor celor prezenți să asiste la slujbă, întrucât numărul lor era mai mare decât ar fi putut încăpea în oricare din cele două biserici pe care le avea atunci Mănăstirea Sihăstria.

Cu ajutorul unei fotografii, deosebit de importantă, rememorez momentul petrecerii către mormânt și, de acolo, către Împărăția lui Dumnezeu a smeritului pustnic isihast.

Părintele Paisie nu și-a pregătit din vreme mormântul, dar făcuse din timpul vieții o înțelegere cu bunul său frate de cin și nevo­ință, Cleopa, ca, unde va fi așezat cel care se va muta întâi din această viață, alături să fie și celălalt. Același emoționant legământ a fost împlinit mai târziu de un alt monah vestit al Sihăstriei și stareț al ei, arhimandritul Victorin Oanele, care, la rândul său, a dorit să fie îngropat alături de Părintele Paisie, pe care l-a îndrăgit cu toată inima, fiindu-i duhovnic și prieten de suflet.

În fotografie se disting câteva persoane pe care le așez într-o anumită ordine, ca mărturie a acelui moment, dar și ca o completare la biografia deja cunoscută și prețuită de către slujitorii Bisericii și credincioșii ei.

Cei doi ierarhi care au slujit, Mitropolitul Daniel al Moldovei și Bucovinei și Arhiereul- vicar Ioachim Mareș Vasluianul al Episcopiei Romanului și Hușilor, cum se numea atunci eparhia, au fost înconjurați de un mare număr de slujitori, atât cunoscuți, cât și rămași, cumva, ascunși de memoria celor mulți. În primul rând remarc, la marginea sicriului Părintelui Paisie, pe minunatul Avvă Cleopa Ilie, care a mers în urma Sfântului, ținând cumva locul familiei lui, el fiind cel mai apropiat dintre cei pe care Cuviosul Paisie Olaru îi întâlnise în viață. Erau prezente și câteva rudenii, mai mult sau mai puțin îndepărtate, venite din satul Stroiești, Botoșani, însă Părintele Cleopa era mult mai apropiat decât neamurile consângene.

În al doilea rând, remarc prezența părin­ților arhimandriți Victorin Oanele, starețul Sihăstriei, Irineu Chiorbeja, starețul Mănăstirii Neamț, Ciprian Zaharia, starețul Mănăstirii Bistrița, Vartolomeu Florea, cunoscutul pictor de la Sihăstria, Ioachim Popa, venit de la Mănăstirea Râmeț din Munții Apuseni. Era prezentă și stavrofora Eustochia Ciucanu, stareța Mănăstirii Agapia, însoțită de multe monahii împreună cu starețele de la Râmeț, Sucevița, Slatina...

Au slujit mulți protosingheli, dintre care amintesc pe Varsanufie Lipan, mare duhovnic; Clement Hotnog, unul dintre călugării de marcă ai mănăstirii, aspru nevoitor, care a făcut mai mulți ani de temniță; Veniamin Baican, stareț al Mănăstirii Rarău; Macarie Ciolan, mai târziu arhimandrit și stareț la mănăstirile Golia și Cernica; Macarie Enache, Irineu Curtescu, Veniamin Palaghiu de la Agapia, Partenie Mănescu, Proclu Găinuță, Victor Ghindăoanu, Nicodim Gâdioi, Vlasie Pleșcan. Deși nu apare în fotografie, îl amintesc și pe protosinghelul, mai târziu arhiman­dritul Ioanichie Bălan.

Dintre ieromonahii slujitori la înmormântarea Cuviosului Paisie Olaru, care apar în fotografie, îi menționez pe Nestor Pleșcan de la Agapia Veche, Serapion Moisă, Calistrat Chifan, Antonie Câmpan, Ioan Butnaru și alții.

Între diaconi se disting părinții Ioachim Giosanu, devenit Arhiepiscopul Romanului și Bacăului; semnatarul acestor rânduri; Vichentie Amariei, starețul de mai târziu al Mănăstirii Secu; Arsenie Butnaru, viitor slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași și apoi stareț la Mănăstirea Vlădiceni din apropierea Iașilor; arhidiaconul și profesorul Ioan Ivan de la Neamț; Vitalie Danciu, mai târziu arhimandrit; Ioachim Maloș, ulterior arhidiacon la Mă­năstirea Putna; Teodosie Doroftei și alții.

Au fost prezenți și câțiva preoți de mir, care se observă mai greu în fotografie, dintre ei deosebindu-se Constantin Cojocaru, Gheor­ghe Onofrei, Ioan Mihoc, Viorel Mihoc, Costel Olaru, Constantin Rotaru, Ioan Boca. Pe lângă ei, mulți alții au rămas ascunși camerei de fotografiat, fiind păstrați de memoria comu­nității.

Remarcăm printre cei prezenți și pe monahul Dosoftei Vlad, peste ani nevoitor la Schi­tul Lacu de la Muntele Athos.

În mulțime se observă și alți monahi, monahii, frați de mănăstire sau preoți în uniformă, fără veșminte, dar și mulți cre­dincioși, aproximativ trei-patru sute, mult pentru perioada aceea.

Numele prezentate mai sus ar putea fi completate de alți cunoscători ai acelor timpuri. O astfel de reconstituire a celor pre­zenți face parte dintr-o biografie care merită să fie întregită, plinită cu amintiri sfinte, detalii și amănunte ce pot fi cuprinzătoare în cunoaș­terea unei vieți exemplare, precum aceea a Cuviosului ieroschimonah Paisie Olaru.

Atmosfera de atunci de la Sihăstria impunea mult respect.

Ulterior, Cuviosul arhimandrit Cleopa Ilie le mărturisea Mitropolitului Moldovei și însoțitorilor săi că, din anul venirii sale în mănăstire (1929), până la acel moment, al anului 1990, Mănăstirea Sihăstria nu a mai avut prezență arhierească la înmormântarea vreunui monah, cu o singură excepție, proto­singhelul Vitalie Iordache, care fusese mulți ani slujitor la Catedrala Mitropolitană din Iași, prieten apropiat și coleg de seminar cu Episcopul Gherasim Cucoșel. În rest, nume­roșii stareți, călugări vestiți, dintre care îi amintim pe protosinghelii Ioanichie Moroi, Ioil Gheorghiu, Caliopie Apetrei, Calinic Lupu sau arhimandritul Partenie Bușcu (fost stareț la Neamț și la Cernica, exarh al mănăstirilor), arhim. Damaschin Barbacaru, nu au avut parte de dezlegare arhierească la slujba Înmormântării, fiind prohodiți la fel ca și ceilalți aproximativ 250 de călugări trecuți către Domnul în acea perioadă.

Prezența la înmormântarea Părintelui Paisie a celor care l-au prețuit în mod deosebit este un semn firesc al evlaviei pentru un monah râvnitor, rugător și îndeosebi smerit. El a adunat în viața sa, ca într-un fagure, mierea virtu­ților, a trăirilor înalte, păstrate în totalitate doar pentru Dumnezeu. Nu a vorbit despre ele, nu le-a trâm­bițat. În tot acest răstimp, s-a bucurat să-I închine Domnului viața și nevoința sa.

În jurul Părintelui Paisie, deși nu s-a creat un curent extins de cinstire sau o prezență numeroasă la mormântul său ori în preajma chiliei în care s-a nevoit în ultimii ani, monahii, monahiile și credincioșii care l-au cunoscut au simțit duhul lui rugător și nu doar în timpul vieții, ci și după trecerea sa către Domnul. Am văzut, adeseori, de-a lungul timpului, cum oamenii luau pământ de pe mormântul lui sau cum pelerinii sărutau crucea și chipul său din cimitirul de la Sihăstria.

Îmi amintesc și de faptul că atunci când am alcătuit o carte întru cinstirea lui, la un soroc al trecerii sale către Împărăția lui Dumnezeu, unul din titlurile scrise atunci (și aceasta se petrecea îndată după înmormântarea sa) a fost „O canonizare întârziată”. Dacă atunci s-au spus cu convingere asemenea cuvinte, cu atât mai mult acum ele se dovedesc inspirate, când îl evocăm și-i cerem, cu smerenie, rugăciunea.