Orfeu şi Dionyssos, repere precreştine ale cântului sacru

Între Orfeu şi Dionyssos, cu toate iradierile lor culturale şi cu transmutaţiile spirituale ale acestora, produse de creştinism, se înscriu toate căile spre sublim din arta clasică şi contemporană. De aceea nu e de mirare că, prin înscrierea lor în folclorul european şi în fondul cultural universal, cei doi mari eroi mitici au amprentat straturile de profunzime ale multor creaţii artistice, până în contemporaneitate. Iar un Kusturica şi un Paradjanov (ca să ne refeim doar la cinema) sunt doar doi (şi dintre cei mai străluciţi) dintre beneficiarii lor.

Erou prehomeric, din afara Panteonului grecesc, Orfeu era fiul regelui trac Oiagros şi al muzei Caliope. Fusese iniţiat de Muze în arta cântatului la cytheră, în care excela ca nimeni altul. Diodor din Sicilia povesteşte că tatăl lui Oiagros, tracul Charops, l-ar fi salvat odinioară pe Dionyssos de Lycurg, regele Traciei, care plănuia să-i atace alaiul de menade şi să-l ucidă. Pus în gardă, Dionyssos i-a biruit pe traci, iar pe Lycurg l-a torturat şi l-a omorât cu cruzime. Charops a fost recompensat cu tronul Traciei şi cu iniţierea în Misterele orgiastice; ambele i-au fost transmise fiului său, Oiagros. De aici a deprins Misterele şi Orfeu, povesteşte bătrânul istoric Diodor din Sicilia. În urma învăţăturilor sapienţiale primite în Egipt şi a devoţiunii sale faţă de Apollo, Orfeu le-a adus modificări importante: trecerea de la extazul orgiastic (dizolvant al conştiinţei în "divinitate") la catharsis (metodă ascetică de purificare, specifică odinioară cultului lui Apollo).

Cu toate că este considerat întemeietorul (mai degrabă indirect) al orfismului (curent mistic dezvoltat ulterior şi opus religiei olimpiene), cântăreţul trac nu a intrat în rândul zeilor "oficiali". Descinderea sa în tărâmul umbrelor pentru recuperarea iubitei sale Euridice eşuase în urma încălcării unui tabu: acela de a privi înapoi - semn că iniţierea sa gnostică nu era suficient întărită de fermitatea credinţei. După ce îl îmblânzise pe Cerber şi îi înduioşase cu cântul său pe Hades şi pe Persefona, Orfeu se îndoieşte că umbra iubitei îl urmează şi, astfel, o pierde pe veci. Singur şi trist, va fi sfâşiat mai târziu de baccantele în delir. Capul şi lira sa, aruncate în apă, vor continua să cânte, până vor ajunge în insula Lesbos, care devine leagănul poeziei lirice. Capul său va sluji aici drept oracol. Potrivit aceloraşi vechi legende, lira sa este salvată de Muze şi transformată în constelaţie.

Pentru Platon, sfâşierea lui Orfeu este o pedeapsă a zeilor şi o confirmare a "vinovăţiei" sale faţă de Euridice. Filozoful îi reproşează "moliciunea sufletească" de "chitarist ce era", întrucât pentru regăsirea soţiei sale aedul îndrăgostit nu a ales moartea de bunăvoie (sinuciderea), ci a preferat cathabasa şi întoarcerea amândurora la viaţă. Pentru aceasta, spune marele filozof, zeii din Hades l-ar fi amăgit cu umbra lui Euridice şi l-ar fi pedepsit, mai târziu, prin sângeroasele baccante. Din punct de vedere structuralist şi religios însă, sfârşitul violent al lui Orfeu nu este o "pedeapsă", ci o "încununare", confirmarea mistică a împlinirii menirii sale profetice, prin împărtăşirea unui sfârşit similar cu cel al zeului predicat - Dyonissos -, ducând astfel la intrarea "chitaristului" în rândul eroilor. De altfel, nu este singurul personaj din mitologia elină cu un sfârşit tragic, căruia memoria colectivă i-a conferit o trainică aură pozitivă.

Cântăreţul trac este, probabil, cea mai luminoasă şi mai "umană" figură a mitologiei eline reţinută de posteritate. O dovedeşte cariera excepţională a figurii aedului în literatura universală. O confirmă şi Mircea Eliade: "Orfeu este una din rarele figuri mitice greceşti pe care Europa, fie ea creştină, iluministă, romantică sau modernă, nu a vrut să le uite". Făcând o notă distinctă faţă de contorsionatele teogonii olimpiene, excepţională prin virtuţi şi prin lipsa oricărui vendetism, mitografia sa poartă conotaţiile sublimului. A reuşit să facă faţă chiar şi exigenţei primilor apologeţi creştini, care au văzut în el o prefigurare lirică a lui Hristos. Dar mai ales poeţii tuturor veacurilor au nutrit o simpatie aparte faţă de cântăreţul îndrăgostit, astfel încât Orfeu a devenit prototipul imnografului prin excelenţă, al poetului îndrăgostit şi sacerdot în acelaşi timp, al Poetului cu majusculă.