Pentru o educaţie sinceră a tinerei generaţii

Mulţi tineri au picat examenul de bacalaureat, ceea ce a stors lacrimi amare, a condus la deznădejde, la gesturi disperate, sinucigaşe. Cei care au reuşit să treacă acest "examen de maturitate" surâd, se bucură cu o intensitate ce ne aminteşte de entuziasmul tinerilor revoluţionari din decembrie â89. Să privim însă realist reuşita şi eşecul, îndrăznind să formulăm o întrebare aparent ineptă şi dezarmantă: "Şi ce dacă?". Ce dacă ai eşuat? Cum ne învăţa unul dintre cei mai bogaţi oameni ai planetei, Donald J. Trump: "Priviţi soluţia, nu problema!". Nu are rost să ne consumăm energia plângându-ne de milă, ci să căutăm soluţii, oportunităţi. De exemplu, în toamnă se organizează o altă sesiune pentru bacalaureat, tinerii se pot angaja sezonieri sau să se orienteze spre o meserie etc. Un alt aspect, marile personalităţi nu au excelat neapărat la învăţătură, nu au fost olimpici, şi-au descoperit calităţile excepţionale mai târziu decât majoritatea.

Pe de altă parte, ce dacă ai reuşit? Cei care au obţinut diplomă de bacalaureat, chiar cu nota maximă, trebuie să îşi relativizeze succesul, pentru că succesul cere consecvenţă, iar ceea ce se învaţă în facultăţile româneşti nu îţi oferă neapărat un serviciu bine plătit sau siguranţa locului de muncă.

De aici nu urmează însă a conchide cu un "vanitas vanitatum" care să ne paralizeze acţiunile, cufundându-ne în resemnare. Mai inteligent ar fi poate să schimbăm perpectiva asupra acestei situaţii-limită şi să ne interogăm întâi cu privire la sensul profund al cunoaşterii. În al doilea rând, să analizăm motivaţiile care au determinat reacţii atât de intense ale elevilor faţă de atitudinea corectă, morală a profesorilor.

În contextul în care sistemul educaţional românesc este criticat pentru că oferă cunoştinţe care nu aduc profit, sunt inaplicabile în practică, se pune problema mizei cunoaşterii: la ce bun cunoaşterea? Care este rolul cunoaşterii, profitul, banii? Cunoaşterea prezintă, desigur, rol practic, utilitar, dar şi educaţional, de şlefuire a unui caracter. Avem nevoie de şcoală pentru a ne cultiva sensibilitatea şi minţile, pentru a deveni oameni. De aceea, nu putem elimina rolul esenţial al religiei în şcoală, dar şi al altor discipline laice, numite adesea "dexterităţi": muzica, educaţia fizică, desenul sau, la alt nivel, logica şi argumentarea, filosofia, psihologia, sociologia. Aceste materii nu se predau numai pentru ca profesorii respectivi să mai aibă ore, să nu îşi piardă pâinea, ci şi pentru formarea armonioasă a copiilor noştri, pentru ca ei să dobândească instrumente de gândire corectă, să îşi dezvolte simţul responsabilităţii, să poată lua deciziile cele mai bune pentru ei şi comunitate.

Din nefericire, cunoştinţele pe care le dobândesc elevii în şcoală nu le formează întotdeauna un caracter frumos, iar profesorii nu sunt întotdeauna modele de moralitate şi profesionalism. Mai mult, aspectul informativ al cunoaşterii prevalează nu doar celui formativ, ci şi celui utilitar. Nu corelăm ceea ce învăţăm în liceu şi facultăţi cu ceea ce se cere pe piaţa muncii, iar o specializare teoretică extraordinară poate fi un handicap social enorm. Nu angajează nimeni un "dinozaur" informaţional. Dar nici un potenţial partener de viaţă nu este atras să îşi întemeieze un cămin cu cineva care ştie multă carte, dar nu îşi poate întreţine familia.

Copiilor noştri ar trebui să le spunem adevărul, întâi să le transmitem credinţa dreptslăvitoare, ortodoxia, dar să îi pregătim şi pentru lumea în care s-au născut. Ori, în orizontul acesta lumesc, esenţialul înseamnă: permis auto şi un automobil, o casă, calculator, cunoaşterea a una sau două limbi străine, abilităţi şi cunoştinţe din domenii practice, nu doar teoretice (să ştii să sudezi, să lucrezi cu instalaţii electrice, să montezi parchet, gresie, faianţă, să repari diverse). Societatea umană, cu cât este mai săracă, are o nevoie mai aprigă de un om multilateral sau enciclopedic. Şi invers, pentru a supravieţui, individul trebuie să se priceapă la cât mai multe, să aibă spirit şi iniţiativă antreprenorială.

În al doilea rând, conflictul elevi-profesori-părinţi descrie o situaţie cu un mare coeficient resentimentar, în care se reproşează profesorilor că nu au fost "îngăduitori", că nu au permis să se mai copieze, ca în alţi ani. Corectitudinea manifestată de profesori este incriminată ca imorală pentru că ar fi motivată resentimentar, din dorinţa de a-i pedepsi pe elevi. Este adevărat că putem fi morali din motive resentimentare, aşa cum au argumentat filosofi precum Friedrich Nietzsche şi Max Scheller. "Vulpea care nu ajunge la struguri spune că sunt acri", profesorii pot fi corecţi din răzbunare pe elevii care şi-au etalat luxul tot anul, care i-au dispreţuit şi umilit în mod constant. Elevii se plâng şi ei, din invidie, că nu au putut să copieze ca alte generaţii, pentru că intuiesc motivaţia impură a moralităţii unor cadre didactice.

Să înţelegem reacţia tinerei generaţii ca pe o sete puternică de adevăr, de seriozitate, de dreptate nu doar în fapte, ci şi în inimă, de curăţenie în gânduri şi simţiri, de rigoare. Nu există faptă morală absolut pură, cum arăta şi Immanuel Kant, desăvârşirea este nesfârşită. Dar Domnul Hristos ne învăţa să facem binele motivaţi nu de dorinţe omeneşti, de slavă, de cinste sau de alte patimi (orgolii, resentimente, ambiţii), ci numai din iubire pentru El, ca numele Lui să fie slăvit de oameni prin conduita noastră ireproşabilă. Tinerii ne simt şi îi putem sminti şi prin faptele noastre aşa-zis bune, morale şi drepte, dacă nu avem şi inimile curate. Să fim autentici, să le oferim tinerilor o educaţie sinceră!