Pledoarie pentru fapte

Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat să vă faceți anumite planuri, anumite calcule şi să constataţi că au fost cu totul nerealiste. Sau să vă construiți o anumită imagine despre o persoană, iar când ajungeți să discutaţi cu ea să observi că este cu totul altfel, fie în sens bun, fie în sens rău şi astfel să vi se dea cu totul peste cap ideea pe care o aveați înainte. Mie, recunosc, mi s-a întâmplat de multe ori. Dar nu ştiu dacă ați căutat şi o explicaţie pentru aceste întâmplări şi pentru altele similare. Ce se întâmplă cu modul nostru de a vedea lumea sau mai bine zis cu modul nostru de a interpreta lumea, de suntem duşi de minte aşa de mult pe lângă realitate? Cred că o explicaţie ar putea fi aceea că noi - de ce să nu recunoaştem! - ne închipuim foarte mult lucrurile, trăim foarte mult în închipuire. Iar când spun închipuire, nu înţeleg doar plăsmuiri fantastice, ci inclusiv gândirea noastră, cugetarea noastră, filosofia noastră care se construieşte doar în mintea proprie, printr-o rupere de realitate. Mintea omului are această tendinţă păguboasă, de a interpreta lucrurile, de a le vedea prin prisma propriilor aşteptări sau, mai simplu spus, de a-şi da cu părerea faţă de orice eveniment sau lucru. Iar pricina închipuirilor noastre nu stă decât în lipsa trăirii realităţii. Şi dimpotrivă, omul care are experienţa adevăratei realităţi se bucură de cunoaşterea ei şi nu tinde şi nici nu doreşte să se dedea unor cugetări sau interpretări fără substanţă, doar de dragul reflecţiei.

Dar la fel de adevărat este că unii dintre noi ne facem din trăirea în închipuire o meserie şi în acest caz e musai să-i dăm îna­inte cu părerea noastră despre lume şi despre tot ce se întâmplă în ea. Ba există şi anumite profesiuni ce înlesnesc aplecarea spre închipuire. De pildă, o persoană care are o activitate exclusiv intelectuală este foarte ispitită de închipuire, de gânduri, de tot felul de scenarii mentale. De aceea şi cele mai năstruşnice idei ai ocazia să le auzi de la oamenii aşa-zis „învăţaţi”, „citiţi”, care joacă un rol foarte important în formarea opiniei publice. Însă valul de închipuiri care ne inundă viaţa cotidiană este atât de mare, încât nimeni nu mai analizează în profunzime aceste creaţii mentale şi efectele lor atât asupra comunităţii, cât şi asupra celor care le emit.

Astfel de produse pure ale închipuirii nu se găsesc doar în spaţiul laic, ci le putem afla chiar şi în domeniul religios. Avem astfel de exemple încă din perioada apostolică. De pildă, să amintim mai întâi incredibila fantezie a lui Simon Magul, care a încercat să cumpere cu bani dumnezeiescul har de la Apostoli, ca astfel să-şi întemeieze propria sectă, fără legătură cu Apostolii şi, în ultimă instanţă, fără o cunoaştere a lui Dumnezeu şi a Bisericii lui. Dar există şi forme moderne de trăire într-o închipuire religioasă, uneori amplificată şi de spaţiul virtual. O astfel de închipuire mi-a fost dat să constat pe un blog „ortodox” unde, după comunicatul Sfintei Kinotite a Sfântului Munte Athos cu privire la Sinodul ­panortodox, ţinut anul trecut în Creta, în care se consemnează o critică constructivă a hotărârilor sinodului, dar şi un dezacord clar faţă de cei care instigă la întreruperea pomenirii ierarhilor pe motiv că au participat la sinodul cretan, pe blogul cu pricina scria mare: Athosul a căzut în erezie!

Este simptomatică această afirmaţie pentru anumiţi creştini care, deşi au o identitate ortodoxă, trăiesc în afara comunităţii eclesiale, adică în afara realităţii. De aceea, inclusiv învăţăturile şi canoanele Bisericii sunt abordate de ei teoretic, scolastic, fără o legătură cu trupul viu al Bisericii, în care nu se iau decizii decât în timp, după ce conştiinţa eclesiei a decantat lucrurile într-un mod firesc, precum un organism care-şi elimină toxinele treptat, aşa cum se vede în toate momentele cruciale ale istoriei Bisericii, pe care nu avem spaţiu să le amintim.

Îmi vine însă în minte o întâmplare din Pateric, unde un părinte îi spunea unui bătrân că ucenicul său este atât de luptat de gânduri, încât nu se mai poate înţelege cu el. Atunci bătrânul l-a sfătuit: „Logodeşte-l cu munca fizică şi-i vor înceta gândurile”. Aşa a făcut, şi ucenicul şi-a recăpătat liniştea. Observăm aici o pildă tipică de trăire în închipuire, vindecată printr-un remediu simplu, ştiut fiind că munca are puterea de a opri gândurile şi de a-l readuce pe om cu picioarele pe pământ.

Lumea noastră este plină de vorbe, de idei, cele mai multe produsul închipuirii. Aşa că nu e cazul să le mai înmulţim şi noi, smintind lumea. Mai de folos ar fi un gest prietenesc, o faptă bună, o mică osteneală pentru comunitate. Acestea vor da mărturie, mai mult decât toate cuvintele scrise pe hârtie sau pe bloguri, că am lepădat fanteziile şi trăim în adevăr.