Preotul dezleagă doar păcatele mărturisite

▲ Una dintre marile datorii duhovniceşti, atât a monahilor, cât şi a creştinilor, este mărturisirea păcatelor ▲ Trebuie să ştim, mai întâi, că toţi greşim înaintea lui Dumnezeu, unii mai mult, alţii mai puţin; nimeni nu este fără de păcat ▲

Sfânta Scriptură spune că toţi multe greşim. „Iar de vom zice că păcat nu avem, pe noi înşine ne înşelăm şi adevărul nu este în noi; iar dacă ne vom mărturisi păcatele, credincios şi drept este Dumnezeu, ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată întinăciunea şi nedreptatea“.

Dacă mi-am mărturisit cu căinţă păcatele cele trupeşti şi cele sufleteşti şi m-am spovedit curat, preotul, numai dacă a pus mâna pe cap şi a zis rugăciunea de dezlegare, păcatele mele s-au iertat.

Iar dacă nu m-am dus cu căinţă şi cu pregătire cuvenită şi n-am ştiut să mă mărturisesc curat, să descopăr toate păcatele mele, să primesc canon pentru ele şi să le părăsesc, pot să fac o mie de dezlegări, la cel mai iscusit duhovnic, că păcatul, otrava, a rămas în mine.

De aceea, folosul, valoarea cea scumpă a Sfintei Spovedanii nu ţine de preot, ci de mine. Eu, dacă mă duc cu toată convingerea în faţa lui Dumnezeu - că, atunci când mă duc în faţa preotului, înaintea lui Dumnezeu mă duc, că preotul este numai un martor -, trebuie să-i spun toate păcatele mele.

Altfel, crezi că, în ziua Judecăţii, preotul poate să-ţi ajute ceva, dacă n-ai spus drept? Doamne fereşte! Preotul n-a putut dezlega la spovedanie decât ce-ai spus tu. Iar dacă tu ai avut vreo rezervă şi ai ţinut un păcat ascuns, toate păcatele le ai îndoite. Aşa spun Sfinţii Părinţi, pentru că ai crezut că Dumnezeu nu ştie ce ai făcut tu.

Spovedania adevărată trebuie să îndeplinească mai multe condiţii:

1. Să se facă înaintea duhovnicului. Deci, eu, când mă duc la spovedanie înaintea preotului, mă duc în faţa lui Dumnezeu. Preotul este un simplu martor. În ziua Judecăţii, atât poate spune, cât

i-am spus eu. Ce nu i-am spus nu este dezlegat nici pe pământ, nici în cer.

2. Spovedania trebuie să fie completă şi să nu se ascundă nimic din cele făptuite. Ai auzit ce spune Sfântul Apostol Pavel: „Cuvântul lui Dumnezeu este mai ascuţit decât toată sabia cea cu două tăişuri şi străbate până la despărţirea trupului de a duhului, cea mai înaltă unire între om şi Dumnezeu“.

3. Să fie făcută de bunăvoie, după mărturia Duhului Sfânt, Care zice: „Şi din voia mea mă voi mărturisi Lui“.

4. Spovedania să fie făcută cu umilinţă, căci „inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“.

5. Spovedania să nu fie prihănitoare, adică să nu dăm vina pe nimeni, nici pe oameni, nici pe vreo altă zidire a lui Dumnezeu, nici chiar pe diavoli.

6. Spovedania să fie dreaptă, adică să spui adevărul; spune cum ai făcut toate, fără ruşine. Isus Sirah spune: „Este ruşine care aduce păcat şi este ruşine care aduce slavă şi har“.

7. Spovedania să fie hotărâtoare, adică să luăm înaintea duhovnicului o mare hotărâre de a nu mai păcătui, ajutându-ne nouă dumnezeiescul har, şi să voim mai bine a muri de mii de ori decât a păcătui de acum înainte cu voinţa noastră.

Când te duci la mărturisire, cu părere de rău şi cu căinţă şi îţi recunoşti greşelile, îi spui preotului câte ţii minte. Dar ca să faci o mărturisire întreagă, nu te duce cu ochii legaţi de preot, căci diavolul îţi ia mintea şi uiţi. Cu o săptămână sau două înainte, stai liniştit într-o cameră, ia-ţi un caiet şi scrie toate păcatele tale din copilărie sau de la ultima spovedanie.

Scrie, că şi diavolul a scris. Avem contabil bun, îngerul rău de pe umărul stâng, care scrie tot.

După o spovedanie curată, trebuie să primim un canon, pe care trebuie să-l ţinem. Cel ce se spovedeşte are mare datorie de a-şi face canonul dat, pentru a scăpa de chinul cel veşnic al iadului. (Ne vorbeşte părintele Cleopa, vol. 2)