Raiul, coborât pe pământ

Emir Kusturica are marele merit de a-i redeschide plictisitului şi scepticului spectator postmodern gustul pentru trăirea, necenzurată de cinism şi intelectualism, a spectacolului popular, pentru convivialitatea folclorului şi, prin filonul ancestral al acestuia, de a-i redeştepta sentimentul pierdut al comunităţii. Toate acestea sunt potenţate de virtuţile arhetipale, esenţialmente religioase, comunitare ale sărbătorii.

De descendenţă platonică, semnificaţia religioasă a marii fieste a fost dezvoltată de gândirea creştină românească, de la filosoful gândirist Vasile Băncilă la sociologul Ilie Bădescu. Sărbătoarea reiterează memoria comuniunii originare a umanităţii, atât pe orizontala înfrăţirii primordiale dintre oameni, cât şi pe verticala împărtăşirii acestora cu Dumnezeu, ea este prin excelenţă euharistică - va profeţi inspirat, pe parcursul unei serii de conferinţe ţinute începând din 1921 şi publicate în 1936-1937, Vasile Băncilă. "Sărbătoarea este sentimentul luminos al împărtăşirii tuturor din acelaşi sens."

Paradisul este locul care adună. Sărbătoarea este, la rândul ei, evenimentul care adună, prin excelenţă. Adunând oamenii întru o aceeaşi simţire de bucurie colectivă, "sărbătoarea este o anticipare pământeană a raiului", continuă marele gândirist. Proiectându-şi universul de trăiri asupra Raiului însuşi, sărbătoarea se află într-o relaţie biunivocă, empatică şi fiinţială cu acesta.

"Acea lumină comună care-i cuprinde pe toţi, sălăşluieşte în toţi, îi înalţă pe toţi la aceeaşi putere, la puterea întregului şi a unicităţii, eliberându-i de tensiunea şi poate de nefericirea diferenţelor, are ceva din sensul intuit al raiului, este oarecum raiul însuşi, coborât pe pământ… Nimic nu aproximează cu mai multă plenitudine starea edenică primordială, cu toate caracteristicile sale, ca sărbătoarea" - remarcă, în acelaşi spirit, şi profesorul universitar Ilie Bădescu.

Iată de ce conceptul de sărbătoare este atât de important pentru sănătatea spirituală a lumii de azi. Putem vorbi de ecumenicitatea sărbătorii, la fel cum vorbim de ecumenicitatea Raiului. "Sărbătoarea este existenţa de pe culme", rosteşte inspirat acelaşi sociolog bucureştean.

Paradisul devine, aşadar, "ecranizabil", în măsura în care este întrupat de duhul sărbătorii. Iar Kusturica are talentul unic să surprindă convivialitatea arhaică şi modernă, în acelaşi timp, a marii sărbători.

Fiesta kusturiciană izbucneşte, practic, în fiecare film al regizorului şi tinde, în măsura în care substanţa dramatică îi permite, să ocupe un loc cât mai important pe scara emoţională a filmului. Ea se concretizează în muzică şi dans, beatitudine, fraternitate, împăcare, iertare - ultimele trei, virtuţi aruncate în desuetitudine de cinematograful de propagandă al stângii postbelice şi rareori evocate într-un mod credibil de filmul contemporan. Ce alte virtuţi îi deschid vederea temperamentalului cineast sârb spre intuirea Edenului?

"De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia cerurilor", îi învăţa Mântuitorul Hristos pe ucenicii Săi (Mt. 18, 3). Dar cum poţi experia starea de prunc, purtând în braţe Ceasloave prăfuite şi Molitfelnice groase?

Din tainele sfinţeniei, Kusturica o alege pe aceea a inocenţei; dintre Fericirile evanghelice, pe acelea ale sărăciei duhului, curăţiei inimii, lacrimilor, blândeţii: râsuâ-plânsuâ, nejudecarea aproapelui, vorbirea cu animalele sunt roadele lor imediate. Undeva, spre zenit, se întrevede Pământul celor blânzi, al blajinilor, exaltat de cântece, sunete de alămuri, de dans şi de bucurie. Marile virtuţi ale sfinţeniei: asceza, răbdarea şi jertfa de sine, dreapta socotinţă - aparţin maturităţii, sunt probe ale adulţilor. Să le căutăm în filmele altora! Pruncii sunt lipsiţi de discernământ şi totuşi, pentru inocenţa lor, Mântuitorul ni i-a arătat ca model de sfinţenie. "Cine nu va primi Împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea" (Marcu 10, 15).