„Să facem din toată puterea noastră fapte de dreptate“

Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru noi. Nu putem pretinde că am meritat ceva din ceea ce ne înconjoară, întrucât şi noi am apărut tot din puterea atotdăruitoare a lui Dumnezeu. Nici chiar o viaţă morală ireproşabilă nu poate fi suficientă pentru ca cineva să se considere pe sine drept înaintea lui Dumnezeu. Însă Părintele ceresc oferă în dar îndreptare oricui este dispus să o primească.

Sfântul Clement Romanul (secolul I d.Hr.) ilustrează, într-una dintre scrisorile sale, adresată creştinilor din Corint, paradoxul darului divin şi al dreptăţii umane. Fără o viaţă curată, nimeni nu poate deveni drept înaintea lui Dumnezeu, dar o simplă viaţă fără cusur nu este suficientă pentru aceasta. Îndreptarea sau mântuirea vine în dar de la Domnul, dar numai celor care sunt dispuşi să facă efortul de a o primi, după cum vom afla din fragmentul pe care vi-l propunem în continuare.

Să ne apropiem de Domnul cu cuvioşia sufletului, înălţând către El mâini curate şi fără de prihană, iubind pe Părintele nostru cel bun şi milostiv, Care ne-a făcut pe noi Luişi partea alegerii Sale. Că aşa este scris: „Când a împărţit Cel Preaînalt neamurile, când a împrăştiat pe fiii lui Adam, a pus hotare neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu. Parte a Domnului a fost Iacov, poporul Lui, Israel, partea lui de moştenire. Şi în alt loc zice: „Iată Domnul Îşi ia Luişi neam din mijlocul neamurilor, după cum omul ia pârga ariei sale; şi vor ieşi din neamul acela sfintele sfinţilor.

Nimeni nu se poate mântui doar prin puterea sa

Să ne alipim de binecuvântarea Domnului şi să vedem care sunt căile binecuvântării Lui. Să desfăşurăm înaintea minţii noastre cele petrecute la început. Pentru ce a fost binecuvântat părintele nostru Avraam? Nu pentru că prin credinţă a făcut dreptate şi adevăr? Isaac, cunoscând viitorul, cu deplină încredere s-a adus cu plăcere jertfă. Iacov, cu smerenie, a plecat din pământul lui din pricina fratelui său şi s-a dus la Laban; i-a slujit lui şi i s-a dat sceptrul celor douăsprezece seminţii ale lui Israel.

Dacă judeci cu sinceritate fiecare lucru în parte, vei cunoaşte măreţia darurilor date de Dumnezeu. Din Iacov se trag preoţii şi leviţii, toţi cei ce slujesc jertfelnicului lui Dumnezeu; din Iacov, după trup, Domnul Iisus; din Iacov, împăraţii, conducătorii şi povăţuitorii poporului iudeu; celelalte sceptre ale lui sunt în mai mică slavă, după cum a făgăduit Dumnezeu că „va fi sămânţa ta ca stelele cerului“. Toţi au fost slăviţi şi măriţi nu prin ei înşişi sau prin faptele lor sau prin dreptatea pe care au săvârşit-o, ci prin voinţa lui Dumnezeu.

Şi noi dar, fiind chemaţi prin voinţa lui Hristos Iisus, nu ajungem drepţi prin noi înşine, nici prin înţelepciunea noastră sau prin priceperea noastră sau prin evlavia noastră sau prin faptele pe care le-am săvârşit în cuvioşia inimii, ci prin credinţa prin care Dumnezeu cel atotputernic i-a îndreptat din veac pe toţi.

Faptele bune Îl bucură pe Dumnezeu

Aşadar, ce să facem? Să zăbovim a face binele şi să părăsim dreptatea? Stăpânul nu va îngădui nicidecum să facem asta. Dimpotrivă, să ne silim să săvârşim cu stăruinţă şi cu tragere de inimă tot lucrul bun. Că Însuşi Creatorul şi Stăpânul lumii se bucură de lucrurile Lui. Prin puterea Lui cea foarte mare a întărit cerurile, iar prin înţelepciunea Sa cea neînţeleasă le-a împodobit; a despărţit pământul de apa ce-l înconjura şi l-a întemeiat pe temelia tare a voinţei Lui, iar cu rânduiala Lui a poruncit să fie pe pământ vieţuitoarele, care să-l locuiască; creând mai dinainte marea şi animalele din ea, a pus, cu puterea Lui, hotare mării. Peste toate a plăsmuit, cu sfintele şi neprihănitele Sale mâini, pe om, fiinţa cea mai aleasă şi mai măreaţă, chip al icoanei Lui. Că aşa a spus Dumnezeu: „«Să facem pe om după chipul şi asemănarea Noastră». Şi a făcut Dumnezeu pe om; bărbat şi femeie i-a făcut pe ei“. După ce a terminat toate acestea, le-a lăudat, le-a binecuvântat şi a zis: „Creşteţi şi vă înmulţiţi“. Să luăm aminte, dar, că toţi drepţii s-au împodobit cu fapte bune şi Însuşi Domnul, împodobindu-Se cu fapte bune, S-a bucurat. Având, dar, această pildă, să ne apropiem fără zăbavă de voinţa Lui şi să facem din toată puterea noastră fapte de dreptate.

Lucrătorul cel bun primeşte cu îndrăznire pâinea muncii lui; dar cel leneş şi trândav nu se uită în ochii celui care i-a dat de lucru. Trebuie deci să fim râvnitori spre facere de bine, că de la Dumnezeu sunt toate. Ne-a spus doar mai dinainte: „Iată Domnul şi plata Lui înaintea feţei Lui, ca să dea fiecăruia după fapta lui“. Ne îndeamnă, dar, să credem în El din toată inima şi să nu fim leneşi, nici trândavi spre tot lucrul bun. Lauda şi îndrăznirea noastră să fie în El. Să ne supunem voinţei Lui. Să ne gândim la toată mulţimea îngerilor Lui, cum slujesc voinţei Lui, stând înaintea Lui. Că spune Scriptura: „Miriade de miriade stăteau înaintea Lui şi mii de mii slujeau Lui şi strigau: «Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plină este toată zidirea de slava Lui»“. Şi noi, dar, adunându-ne în unire şi într-un cuget în acelaşi loc, să strigăm ca dintr-o gură, cu stăruinţă către El, ca să ne facem părtaşi marilor şi slăvitelor Lui făgăduinţe. Că spune Scriptura: „Ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Domnul celor ce-L aşteaptă pe El“.

Mântuirea vine din comuniune

Cât de fericite şi minunate sunt darurile lui Dumnezeu! Viaţă în nemurire, strălucire în dreptate, adevăr în îndrăznire, credinţă în încredere, înfrânare în sfinţenie. Şi acestea cad sub înţelegerea noastră. Dar oare acelea, care sunt pregătite celor ce-L aşteaptă pe El? Pe acelea le cunoaşte Însuşi Creatorul şi Părintele Cel Preasfânt al veacurilor; El cunoaşte mărimea şi frumuseţea lor. Noi să ne luptăm, deci, să fim găsiţi în numărul celor care-L aşteaptă, ca să avem parte de darurile cele făgăduite. Dar cum va fi asta, iubiţilor?

Dacă va fi întărită mintea noastră cu credinţa în Dumnezeu, dacă vom căuta cele bine plăcute Lui şi bine primite de El, dacă vom săvârşi cele potrivite voinţei Lui celei neprihănite şi dacă vom merge pe calea adevărului, aruncând de pe noi toată nedreptatea şi răutatea, lăcomia, certurile, purtările rele, vicleniile, clevetirile, vorbitul de rău, ura de Dumnezeu, mândria, îngâmfarea, slava deşartă şi neiubirea de străini. Cei care fac acestea sunt urâţi înaintea lui Dumnezeu; şi „nu numai cei care le fac, ci şi cei care îi laudă“.

Să luptăm dar, bărbaţi fraţi, cu toată stăruinţa sub poruncile Lui cele fără de prihană. Să ne gândim la cei ce luptă sub conducătorii noştri, cu câtă bună rânduială, cu câtă ascultare, cu câtă supunere îndeplinesc poruncile. Nu sunt toţi comandanţi, nici căpetenii peste o mie de ostaşi, nici peste o sută, nici peste cincizeci şi aşa mai departe, ci fiecare în grupa sa îndeplineşte cele poruncite de împărat şi de conducători. Cei mari nu pot fi fără cei mici şi nici cei mici fără cei mari - este o legătură între toţi şi sunt de folos unul altuia. Să luăm ca pildă trupul nostru - capul fără picioare nu este nimic, la fel nici picioarele fără cap; iar cele mai mici mădulare ale trupului nostru sunt de neapărată trebuinţă şi folositoare întregului trup; dar toate mădularele se înţeleg şi au nevoie de o unică supunere pentru bunăstarea întregului trup.

Să se mântuie, dar, întreg trupul nostru în Hristos Iisus şi fiecare să se supună semenului său, aşa precum a fost rânduit în harisma lui. Cel tare să se îngrijească de cel slab, iar cel slab să respecte pe cel tare; bogatul să ajute pe sărac, iar săracul să mulţumească lui Dumnezeu că i-a dat să-şi împlinească prin cel bogat lipsa lui. Înţeleptul să-şi arate înţelepciunea lui, nu în vorbe, ci în fapte bune. Cel smerit să nu dea mărturie el despre el însuşi, ci să lase ca altul să dea mărturie despre el. Cel curat cu trupul să nu se mândrească, ştiind că altul este cel ce

i-a dat înfrânarea. Să ne gândim, dar, fraţilor, din ce materie am fost făcuţi, cum eram şi ce eram când am venit pe lume; din ce mormânt şi întuneric ne-a adus în lumea Lui Cel ce ne-a plăsmuit şi ne-a creat, gătindu-ne nouă binefacerile Lui, înainte de a ne naşte. Având, dar, toate acestea de la El, se cuvine, să-I mulţumim Lui pentru toate, Căruia este slava în vecii vecilor. Amin! (Texte selectate din Sfântul Clement Romanul, Epistola către Corinteni (I), în vol. „Scrierile Părinţilor Apostolici“, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1979)