Scriitorul Alexandru Ștefănescu - prin cuvinte, spre Lumină

Viața fiecăruia este drum către veșnicie, drum de reîntoarcere prin cuvinte către Casa Cuvântului. Toate sunt trecătoare, umbră și vis, însă slujitorii Cuvântului vestesc nemurirea, prin aserțiunile și faptele lor, dăruind-o cu generozitate prin măiestrite slove și celorlalți, încredințați fiind de Mântuitorul: Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Marcu 13, 31).

Pentru cei care își dedică viața slovelor fiin­țiale și științei mântuirii, răsplata este veșnică. Între aceștia, numele scriitorului Alexandru (Alex) Ștefănescu rămâne de neuitat. I-au fost dragi cuvintele, astfel că nu întâmplătoare s-a dovedit a fi osteneala în slujba literelor înveș­mântate în lumină.

Dacă ar fi să sintetizăm, în câteva cuvinte, viața, lucrarea și strădaniile sale, înălțăm sme­rită rugăciune către Cerescul Părinte, Care stăpânește peste vii și peste adormiți, și găsim în cuprinsul Sfintei Scripturi grăitoare și revelatoare cuvinte pentru definirea existenței pline de învățăminte.

Marele Apostol al neamurilor îi sfătuia pe credincioșii din Roma, cărora le propovăduise Evanghelia, să nu rămână nimănui datori, decât cu iubirea! Nimănui cu nimic nu fiți datori, decât cu iubirea unuia față de altul; că cel care iubește pe aproapele a împlinit legea (Romani 13, 8).

Cel mai greu lucru rămâne să îndatorezi pe cineva cu iubirea.

Cu neputință este ca cineva să cunoască în amănunt viața altora, însă Domnul Hristos pe cele ascunse le vede și le răsplătește (Matei 6, 6). Taina vieții omului este negrăită, faptele merg înaintea noastră când timpul vieții telurice se încheie, deschizându-se veșnicia pentru dincolo. Dâra de lumină pe care o lăsăm în urmă se concretizează în faptele virtuoase care nasc bucurii și virtuți în cei pe care i-am întâlnit în parcursul vieții. Pe această cale a mers iscusitul mânuitor al cuvintelor și condeiului, care s-a îndreptat către Veșnicie.

Am remarcat, în intervențiile sale la Radio și Televiziunea Trinitas, dorința de a-i așeza în lumină pe alții, fiind impresionat atunci când, îndemnat de unii să spună anumite cuvinte împotriva celor apropiați, alături de care a trecut și prin momente dificile, nu a dat curs provocărilor.

A găsit mereu fărâma de lumină aflată în adâncul celui căruia adesea i se aduceau critici. Este un dar rar, tot mai rar întâlnit, în rândul celor care mânuiesc condeiul, ca să nu mai pomenim de ceilalți. Deși ar trebui să privim doar către lumină, ne amestecăm cu întunericul, în pofida vocației de a fi rază din Lumina Celui nepătruns.

Domnul Alex Ștefănescu a fost căutător neobosit al luminii din viața și opera celorlalți. După ce a terminat de întocmit o Istorie extinsă a literaturii române contemporane, ce acoperă o perioadă de mai bine de o jumătate de veac, paginile prozatorului au realizat o pertinentă incursiune în viața literară românească din secolul al XX-lea, scriind mult și păstrând un ton pozitiv, vădind îndeosebi și darul povestirii.

S-a întristat când unii, neînțelegând că un om nu poate cuprinde întreaga lume în paginile lui, în loc să-i ofere cuvinte elogioase, s-au grăbit să-l critice!

Așa este lumea în care trăim: un amestec de lumini și umbre.

El a dorit să rămână fidel slujitor al Luminii!

Preafrumoase pagini despre satul românesc au rămas de la domnia sa în urma colaborării cu Televiziunea Trinitas. Cu dibăcia caracteristică, a elogiat fascinanta lume de la țară plină de frumusețe, de taine, adeseori uitată, fără suflu tineresc, cu școli închise, mulți preferând să urmeze studiile la vestite instituții de învățământ din țară ori străinătate.

A fost un prieten al mănăstirilor și al vieții filocalice. Printre ultimele sale rânduri rămân cele care vorbesc despre dorul de moarte, dar nu cea care vine înfricoșând, ci acele duhov­ni­cești gânduri și trăiri sufletești care-l așază pe om în lumină și speranță.

Am văzut o anumită similitudine între rândurile sale și marile ziceri ale Părinților pustiei, care așteptau moartea ca pe o zi de Paști, întrucât ea este doar o trecere de la existența efemeră la cea veșnică.

Deși s-a născut la Lugoj, legătura scriitorului cu ținutul Herței, de unde provenea tatăl lui, care a fost nevoit în vremuri grele să se despartă de familie, ori cu Boroaia, localitatea natală a mamei sale, din fostul județ Baia de lângă Fălticeni, de unde provin mulți nevoitori, a fost roditoare în viața și opera lui.

Nu știu dacă monahii virtuoși au răsărit și din familia lui, însă gândul mă poartă la Iov Burlacu, de la Mănăstirea Neamț, povățuitorul duhovnicesc al iubitului nostru conațional, Sfântul Ioan Iacob. Acest monah a îngrijit bătrânii din bolnița străvechii ctitorii nemțene a mușatinilor jumătate de veac, având obârșia în satul mamei criticului literar. Tradiția mănăstirii îl pomenește ca pe un mare ascet al vremii sale. Când se odihnea, își așeza sub creștet o piatră de râu acoperită cu un lăicer, fiind cel mai nevoitor călugăr din vremea aceea la Neamț. De la el au învățat asceza și tainele vieții monahale Cuviosul Ioan Iacob, părintele Petroniu Tănase și alții. Din Boroaia își mai au rădăcinile mulți monahi și preoți râvnitori.

Cu o asemenea zestre spirituală, scriitorul Alexandru Ștefănescu a rodit în creația sa pagini de o rară frumusețe și sensibilitate. Poate, de aceea, a și manifestat o dragoste aparte pentru lumea mănăstirilor, zăbovind în numeroase peregrinări în multe din cetățile de spiritualitate și cultură românească, cum au fost Putna ori alte asemenea locuri binecuvântate de Dumnezeu. La prohodirea sa, în semn de recunoștință, au fost prezenți și monahi, arătându-i prețuirea pentru dragostea manifestată față de chipul îngeresc.

În anul al doilea al studiilor sale universitare, când era amenințat de regimul comunist că va fi exmatriculat, două profesoare l-au apărat, cea care preda Literatura universală și alta care a devenit peste ani membră a Academiei Române și, în ultima parte a vieții, monahie.

Opera impresionantă a lui Alex Ștefănescu, ce reunește cărți de valoare, dar și peste 5.000 de articole publicate în aproximativ 50 de ani dedicați literaturii și culturii române, este o oglindă fidelă a perseverenței și dragostei cu care a slujit condeiul. Lasă colegilor săi de breaslă, prietenilor, admiratorilor, cititorilor operei sale și celor care l-au urmărit la Televiziunea și Radio Trinitas, exemplul unui om care s-a străduit să-și slujească aproapele.

Bunătatea transmisă prin cuvinte și deschiderea către ceilalți sunt aidoma regăsirii cu un om care se aseamănă, cum ne spun Părinții Bisericii, cu bucuria întâlnirii lui Dumnezeu: dacă ai văzut un om, L-ai văzut pe Dumnezeu.

Toate acestea îl impun pe Alexandru Ștefănescu, criticul literar, istoricul literaturii române, scriitorul, publicistul, prietenul și dascălul multora, ca pe un model autentic.

Ana Blandiana spunea că sunt mulți scriitori buni, dar, în același timp, puțini oameni buni printre ei.

Dacă cineva din interiorul lumii livrești a afirmat acest lucru, dacă bunele impresii ni-l zugrăvesc ca pe un om care a căutat lumina și bunătatea, zâmbetul și slujirea altora, ne rugăm Preamilostivului Dumnezeu să primească strădaniile sale și să i le răsplătească după cuvintele Mântuitorului: Bine, slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău (Matei 25, 21).