Sfinții Mărturisitori ai Transilvaniei - crucea pătimirii și slava mărturisirii

Istoria Bisericii Ortodoxe Române păstrează, între paginile sale de suferință și biruință duhovnicească, chipurile unor oameni care au înțeles că fidelitatea față de Dumnezeu nu se poate negocia, iar credința moștenită de la înaintași reprezintă o comoară sfântă, lăsată fiecărei generații spre păstrare și mărturisire. Între ei, un loc de aleasă cinstire îl ocupă Sfinții Cuvioși Mărturisitori Visarion și Sofronie, Sfântul Mucenic Oprea și Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel. Viețile lor alcătuiesc una dintre cele mai dramatice și înălțătoare pagini ale Ortodoxiei românești din Transilvania.

Pomenirea acestora, săvârșită la 21 octombrie, ne poartă către veacul al XVIII-lea, când românii ortodocși transilvăneni au fost supuși unor puternice presiuni politico-religioase, menite să-i îndepărteze de Biserica strămoșească. Numeroase comunități au refuzat schimbarea apartenenței bisericești, dorind să rămână în credința în care se botezaseră și se rugaseră părinții și bunicii lor. În asemenea împrejurări, apărarea Ortodoxiei a devenit o expresie a demnității, a libertății conștiinței, a continui­tății spirituale a neamului românesc. Rezis­tența mărturisitorilor nu a izvorât din ură față de oamenii aparținând altor confesiuni, ci din dragostea pentru propria credință, din dorința legitimă de a o mărturisi fără constrângeri.

În mijlocul acestor tulburări s-a ridicat chipul luminos al Cuviosului Visarion Sarai, monah de origine sârbă, venit în Transilvania în anul 1744. Deși nu era român prin naștere, el a înțeles suferințele ortodocșilor, făcând din apărarea credinței lor o lucrare de mărturisire creștină. Străbătând sate și așezări, îndemnând oamenii la statornicie în rugăciune, Sfântul Visarion a devenit un glas al nădejdii într-o vreme când frica apăsa asupra tuturor. Arestat de autorități, a cunoscut suferința temniței; potrivit tradiției bisericești, și-a sfârșit zilele în captivitate, la Kufstein. Prin viața sa, Cuviosul Visarion ne arată că apărarea Ortodoxiei nu este condiționată de apartenența etnică, ci izvorăște din comuniunea aceleiași credințe.

O altă personalitate de seamă a rezistenței ortodoxe transilvănene a fost Cuviosul Sofronie de la Cioara, monah român, cunoscător nemijlocit al durerilor creștinilor ardeleni. În anii 1759-1761, mișcarea lui a cuprins numeroase localități, exprimând dorința comuni­tăților ortodoxe de a avea preoți și ierarhi proprii, de a-și păstra bisericile, mărturisindu-și nestingherit credința. Adunarea de la Alba Iulia, din anul 1761, a reprezentat un moment important al luptei pentru libertate religioasă. Sfântul Sofronie nu a fost doar un monah care predica statornicia, ci și un conducător spiritual ce a purtat în propria inimă suferințele poporului. El ne învață că dragostea față de Ortodoxie nu se dovedește numai prin cuvinte frumoase, ci îndeosebi prin fapte, prin participarea la viața Bisericii, prin educarea copiilor în credință, prin apărarea demnă, pașnică, a libertății religioase.

Alături de acești cuvioși strălucește chipul Sfântului Mucenic Oprea Miclăuș, țăran din Săliștea Sibiului, om simplu după starea socială, dar de o rară noblețe sufletească. Nu a deținut dregătorii politice sau ranguri biseri­cești, ci a avut o credință adâncă și o conștiință care nu putea fi cumpărată. În numele românilor ortodocși, a întreprins demersuri la autoritățile imperiale, cerând încetarea constrângerilor confesionale. Împreună cu părintele Moise Măcinic, a ajuns la Viena, încercând să facă auzit glasul comunităților din Transilvania. În anul 1752, cei doi au fost arestați, iar pe Sfântul Oprea l-au întemnițat la Kufstein, de unde nu s-a mai întors. Jertfa sa dobândește o semnificație aparte prin condiția lui de mirean, dovedind că apărarea Ortodoxiei nu constituie numai datoria fețelor bisericești, ci și chemarea fiecărui credincios. Biserica trebuie apărată și de tatăl ce își învață copiii să se roage, de mama care le sădește în inimi dragostea pentru Dumnezeu, de tânărul ce nu se rușinează să-și mărturisească credința, de omul care refuză compromisul moral în schimbul unor avantaje trecătoare.

La rândul lor, Sfinții Preoți Mărturisitori Ioan din Galeș și Moise Măcinic din Sibiel întruchipează demnitatea slujirii sacerdotale în vremuri de prigoană. Ei au înțeles că păstorul nu doar săvârșește slujbele religioase, ci și păzește credința, povățuiește sufletele, sprijinind comunitatea în ceasurile de cumpănă. Părintele Ioan din Galeș s-a împotrivit presiunilor exercitate asupra ortodocșilor, continuând să slujească Bisericii sale cu statornicie. A fost arestat și supus unei îndelungate detenții, în închisoarea de la Kufstein, unde se afla încă în viață în anul 1780. Preotul Moise Măcinic din Sibiel a cunoscut aceeași asprime a persecuției. Împreună cu Oprea Miclăuș, a căutat dreptate pentru creștinii ardeleni, dar strădania sa a primit lanțuri și întemnițare. Nici el nu s-a întors la turma încredințată spre păstorire. Cei doi sacerdoți ar fi putut să aleagă o cale mai ușoară, să tacă ori să accepte compromisuri ca să-și păstreze liniștea. Au socotit însă că pacea dobândită cu prețul trădării conștiinței nu va fi niciodată una adevărată. Au rămas credincioși lui Hristos și Bisericii Sale, chiar atunci când fidelitatea lor le-a adus despărțirea de familie, de parohie, de locurile natale.

Privind împreună către cei cinci sfinți, descoperim că fiecare a apărat Ortodoxia potrivit chemării sale: Sfântul Visarion a mărturisit-o prin cuvântul misionar și prin suferința închisorii; Sfântul Sofronie - prin întărirea și organizarea comunităților; Sfântul Oprea - prin curajul mireanului care și-a pus libertatea în slujba credinței, iar Sfinții Ioan și Moise - prin fidelitatea preoțească și acceptarea captivității în numele sfintei mărturisiri. Drumurile lor au fost diferite, dar toate au avut aceeași țintă: păstrarea comuniunii cu Mântuitorul Hristos în Biserica Sa. Această unitate a mărturisirii constituie una dintre cele mai prețioase învățături pentru contemporanitate. Ortodoxia nu se poate apăra numai prin declarații solemne sau prin admirație sentimentală față de trecut, ci trebuie trăită zi de zi, în familie, în școală, în parohie, în societate. O credință despre care vorbim mult, dar pe care o practicăm puțin riscă să devină un simplu semn exterior al identității noastre.

Astăzi, când mărturisirea credinței nu mai presupune suferințele și prigoanele îndurate de înaintașii noștri în veacul al XVIII-lea, Ortodoxia se confruntă cu alte încercări, poate mai subtile, dar nu mai puțin primejdioase pentru viața duhovnicească. Dacă odinioară credincioșii erau siliți să-și apere credința în fața constrângerilor și a persecuțiilor, astăzi există primejdia de a ne îndepărta de ea prin nepăsare și înstrăinare sufletească. Bisericile ne sunt deschise, sfintele icoane ne împodobesc casele, iar sărbătorile își păstrează locul în viața noastră; cu toate acestea, secularizarea, slăbirea legăturii cu Biserica și răcirea dragostei față de Dumnezeu amenință să transforme credința vie, pentru care strămoșii noștri au suferit, într-o simplă moștenire de tradiții și obiceiuri, lipsită de profunzimea trăirii duhovnicești.

Tocmai împotriva unei astfel de înstrăinări tăcute ne cheamă la trezvie Sfinții Mărturisitori ai Transilvaniei, învățându-ne că a apăra Ortodoxia înseamnă, înainte de toate, a o cunoaște, a o iubi și a o trăi. Nu putem păstra ceea ce nu cunoaștem, nu vom izbuti să transmitem copiilor o credință pe care noi înșine o trăim superficial. Mărturisirea de astăzi începe prin redescoperirea Sfintei Scripturi, a Sfinților Părinți, prin participarea la Sfânta Liturghie, prin apropierea de Sfintele Taine, prin cultivarea unei vieți întemeiate pe poruncile Evangheliei.