Slăbiciunea atotputernică a lui Dumnezeu

La o privire sumară, atotputernicia şi suveranitatea absolută a lui Dumnezeu ar exclude aprioric orice iertare, schimbare a planurilor divine sau „părere de rău“ cu privire la eşecurile oamenilor. Din perspectiva ideologiei ateiste, atotputernicia şi neschimbabilitatea divină ar fi incompatibile cu libertatea umană, sau, altfel formulat: „dacă Dumnezeu există, omul nu este liber“.

Învăţătura şi trăirea creştină se fundamentează tocmai pe libertatea pe care Dumnezeu a creat-o şi a oferit-o în dar omului. Posibilitatea omului de a-şi nega Creatorul şi de a trăi ca şi când El nu ar exista este dovada supremă de iubire a Părintelui ceresc. Într-una dintre operele sale, teologul rus Paul Evdokimov ilustrează prin numeroase exemple cum ne cheamă, ne invită şi ne aşteaptă Dumnezeu şi cum niciodată El nu bruschează voinţa umană liberă. Doar cine îşi descoperă Tatăl ceresc îşi dă seama că cealaltă perspectivă asupra existenţei este lipsită de viaţă, căldură şi culoare.

Biserica proclamă carta cea adevărată stabilită de Dumnezeu, carta libertăţii şi a bucuriei, cele două dimensiuni ale Duhului Sfânt.

Formulei atee „dacă Dumnezeu există, omul nu este liber“, trebuie să-i răspundem exact contrariul: „Omul este liber tocmai pentru că există Dumnezeu“, omul poate să-i spună NU lui Dumnezeu, el poate să se arate indiferent sau să se proclame pe sine însuşi dumnezeu, libertatea lui este nelimitată. Or, Dumnezeu, prin decizia Sa liberă, S-a angajat atât de profund, încât nu mai poate să-i spună NU omului, căci, după Sfântul Apostol Pavel, în Dumnezeu nu este decât DA, şi Hristos a spus acest lucru pe Cruce.

Karl Jaspers descoperă dovada existenţei lui Dumnezeu chiar în libertatea umană, căci mărimea acesteia Îl mărturiseşte pe Cel care o dă şi darul Său împărătesc. „Eu sunt liber, înseamnă că Dumnezeu există.“

Dumnezeu a creat „cea de-a doua libertate“ după chipul Său; El îşi asumă acest risc suprem, apariţia unei alte libertăţi. Dumnezeu, Care este Libertate, face loc libertăţii omeneşti, îşi acoperă preştiinţa, ca să dialogheze realmente cu celălalt, partenerul Său, capabil să-L pună în încurcătură pe Dumnezeu însuşi şi să-L oblige să coboare în moarte şi în iadul creat de om. O maximă patristică spune că Dumnezeu poate totul, un lucru nu poate: să-l constrângă pe om să-L iubească; de aceea, „mântuirea prin credinţă“, în Răsărit, face loc „mântuirii prin iubire“.

Dumnezeu suferă împreună cu noi

În prezenţa suferinţei celor nevinovaţi, a copiilor născuţi cu malformaţii, a accidentelor şi a tuturor formelor de rău care domină în mod vizibil lumea, singurul răspuns potrivit este acela de a spune că, în funcţie de libertatea omenească, Dumnezeu renunţă la atotputernicia Sa şi că nu poate decât să sufere cu noi. Aceasta este slăbiciunea Sa de neînvins, „iubirea Sa nebună pentru om“, după expresia lui Nicolae Cabasila. Tatăl justiţiar al ateilor şi al câtorva teologi rătăciţi în noţiunile Vechiului Testament se dovedeşte a fi Tatăl suferind, Cel care pentru iubirea de oameni îşi răstigneşte Fiul, taină care face să izbucnească lumina în noaptea de Paşte.

Această taină era deja presimţită de curentul mistic al gândirii ebraice. Rabbi Baruch caută un mod de explicare a faptului că Dumnezeu este tovarăşul de exil, un solitar abandonat, un străin necunoscut de oameni. Într-o zi, nepoţelul său se juca de-a baba-oarba cu un alt băieţaş. El se ascunde, dar celălalt refuză să-l caute şi pleacă. Copilul se duce, plin de lacrimi, să se plângă bunicului. Atunci, la rândul său, cu ochii plini de lacrimi, Rabbi Baruch a strigat: „Şi Dumnezeu spune acelaşi lucru! Eu mă ascund, dar nimeni nu mă caută!“.

Sau, o altă expresie foarte puternică: „Pocăinţa omului îi deschide «uşa rugăciunii» şi-l împacă cu Dumnezeu. Dar mila dumnezeiască este «pocăinţa» lui Dumnezeu“.

Un sfânt spunea unui copil: „Vezi tu, dacă ai putea să te joci cu Dumnezeu, ar fi ceva extraordinar, ceva ce nu s-a mai făcut niciodată. Toată lumea îl ia atât de mult în serios, încât îl facem plictisitor de moarte... Joacă-te cu Dumnezeu, fiul meu. El este cel mai bun tovarăş de joacă...“.

„Mântuirea nu depinde de un tribunal“

Cu cât Dumnezeu apare mai tainic, cu atât mai mult îl învăluie pe om cu „apropierea Lui arzătoare“. Un ascet contemporan spune: „Dumnezeu se dăruieşte oamenilor pe măsura însetării lor după El. Celor care nu pot să bea mai mult, le dă doar o picătură. Dar ar dori să le dăruiască mări întregi, pentru ca, la rândul lor, creştinii să potolească setea lumii“. Simone Weil a găsit o imagine impresionantă pentru unica însetare: „Cheamă-L, pur şi simplu, pe Duhul Sfânt; o chemare, un strigăt. Ca atunci când suntem la limita însetării, când suntem bolnavi de sete şi nu ne mai reprezentăm actul de-a bea raportându-ne la noi înşine sau la a bea ca act în general, ci ne reprezentăm numai apa, numai apa ca atare. Dar această imagine a apei este ca un strigăt din toată fiinţa“.

Relaţia stăpân-sclav face loc tainei Tată-fiu. Mântuirea nu depinde de un tribunal. Ea este fapta uluitoare a acestei iubiri care spune: „nu există lucru mai mare decât acela de a-ţi da viaţa pentru alţii“. Şi Dumnezeu moare pe Cruce pentru ca să trăiască omul. Dumnezeu împotriva lui Dumnezeu, pe Cruce, a trecut de partea omului. Harul şi libertatea sunt două aspecte ale întâlnirii iubirii care coboară de la Dumnezeu cu iubirea ascendentă a omului. Ea permite omului să se nască pentru a doua oară în divinitate, aşa cum Dumnezeu s-a născut în firea umană, şi, în Euharistie, să se hrănească cu „taina fratelui“. Sfântul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său care se lepădase de Hristos; atunci, Mântuitorul i S-a arătat şi i-a zis: „Paisie, pentru cine te rogi? Nu ştii că el s-a lepădat de Mine?“. Dar sfântul nu înceta să aibă milă şi să se roage pentru ucenicul său: atunci, Mântuitorul i-a zis: „Paisie, te-ai asemănat Mie, prin iubirea ta“.

Bucuria gândirii la Dumnezeu

Este momentul să corectăm concepţia „teroristă“ despre Dumnezeu. Singurul mesaj care-l poate atinge pe un ateu sincer de astăzi este cel al lui Hristos care coboară în iad. O parabolă a lui Macarie cel Mare evocă acest lucru într-un mod emoţionant, arătând oamenii căzuţi în păcat ca pe nişte captivi înlănţuiţi spate în spate, în aşa fel încât să nu se poată niciodată vedea la faţă şi să schimbe priviri încrezătoare... Mesajul poate să spună că: oricât de adânc ar fi iadul în care oamenii se descoperă deja, mult mai adânc este locul în care-i aşteaptă Hristos. El nu-i cere omului un moralism al virtuţilor, nici o ascultare oarbă, ci un strigăt de încredere şi iubire din chiar străfundul infernului său. Biserica ne pune în faţă icoana Deisis, care arată trecerea de la Judecată la Nunta Mielului, depăşirea de negrăit a dreptăţii prin milă. Biserica îşi aminteşte de un „nebun pentru Hristos“ care, în momentul morţii, s-a rugat: „Să se mântuiască tot pământul! Toţi oamenii să fie mântuiţi!“. Aminteşte, deopotrivă, următoarele cuvinte ale Sfântului Antonie: „iadul există, dar numai pentru mine“; şi Biserica ştie să-şi ţină sufletul în iad, dar să nu deznădăjduiască vreodată, căci orice deznădăjduire, ca şi orice afirmaţie prea explicită, răneşte Adevărul şi Dumnezeu este Cel care nu deznădăjduieşte niciodată.

Într-o lume de plăceri efemere şi de plictiseală, mesajul anunţă prezenţa Duhului Sfânt de-viaţă-dătătorul, Creatorul frumuseţii şi al bucuriei fără de apus. Marii asceţi spun ceva foarte simplu şi limpede: numai gândul că Sfânta Treime există ţâşneşte ca un izvor care umple de bucurie. Filosoful René Le Senne spune, şi el: „Pentru mine, dovada principală a existenţei lui Dumnezeu este bucuria pe care o trăiesc gândindu-mă că există Dumnezeu“. Istoria monahilor descrie mentalitatea Părinţilor pustiei: „Bucuria lor era aşa de mare, încât nu mai era om în lume care să poată arăta alta asemănătoare acesteia. Nu exista nici măcar unul care să fie trist...“. Sfântul Serafim din Sarov saluta pe orice om cu cuvintele: „Bucuria mea, Hristos a înviat!“.

Ce s-ar putea spune unui ateu care cere dovezi şi garanţii? Doar atât: de îndată ce se retrage cu adevărat în sine însuşi, omul se simte aşteptat de „Tatăl său, Care este în ascuns“. Tatăl vorbeşte şi Cuvântul Său nu copleşeşte, ci mărturiseşte despre o apropiere mai puternică decât singurătatea şi moartea: „Iată, Eu stau la uşă şi bat“. Dincolo de disperare şi suferinţă, dincolo de moartea învinsă. Hristos „pregăteşte pentru noi, dincolo de orice măsură, o bogăţie de slavă eternă“, axă statornică a iubirii fără de sfârşit. Aceasta nu este o demonstraţie cu argumente ce n-ar putea cuceri niciodată o inimă care ţipă de singurătate; avem aici ceva infinit mai mare şi cu nimic comparabil, o evidentă, o certitudine de nedezminţit: Dumnezeu există, este prezent, prietenul Mirelui ascultă glasul Său şi bucuria lui este mare. (Texte selectate din Paul Evdokimov, Cunoaşterea lui Dumnezeu, Ed. Christiana, Bucureşti, 1995)