Tinereţea spiritului: Simpatia lui Dumnezeu faţă de spiritul tânăr

În Noul Testament, autorii biblici îl prezintă în numeroase locuri pe Mântuitorul Hristos în compania tinerilor sau făcând referire la această vârstă. Însuşi Mântuitorul Hristos şi-a îndeplinit misiunea de Mijlocitor către Tatăl, în plină vârstă a tinereţii, El începându-şi activitatea mesianică, după mărturia evangheliştilor, când era „ca de treizeci de ani“.

Este semnificativ faptul că cele mai mari minuni săvârşite de către Mântuitorul Hristos - cele trei învieri din morţi - au fost săvârşite asupra tinerilor (fiica lui Iair, fiul văduvei din Nain şi prietenul Său Lazăr). Această rechemare la viaţă, adresată tinerilor, din partea Fiului lui Dumnezeu întrupat, ar putea fi interpretată ca un simbol al invitaţiei permanente pe care Dumnezeu o lansează către cei tineri, pentru redescoperirea valorii propriei vieţi în lumina prezenţei harului şi ajutorului divin.

Totodată, aceeaşi invitaţie pare a fi valabilă pentru toţi oamenii, aceştia fiind chemaţi să-şi redescopere mereu tinereţea spiritului, cu dinamismul şi entuziasmul caracteristic acesteia. În mod paradoxal, menţinându-şi şi cultivându-şi astfel de calităţi, şi bătrânii au şansa de a deveni la fel sau chiar mai tineri în spirit decât înşişi tinerii, aceştia din urmă putând fi catalogaţi drept bătrâni atunci când se arată a fi neglijenţi, plictisiţi sau blazaţi. Din această perspectivă, un tânăr care nu tinde la continuă depăşire, care duce o existenţă stătută, fadă, arată mai degrabă a bătrân decât a tânăr.

În acelaşi sens poate fi interpretat şi îndemnul-chemare prin care Domnul Iisus îl readuce pe tânărul din Nain la viaţă: „Tinere, ţie îţi zic, scoală-te!“. Semnificaţia acestui cuvânt pare a fi aceea a unui cuvânt de ordine, a unui reper, a unui program spiritual: fii treaz, fă ceva, fii în acţiune, nu sta nelucrător, pentru că ai elan şi entuziasm de tânăr.

Scrierile nou-testamentare consemnează momentul memorabil al încredinţării de către Domnul Hristos a Maicii Sale către tânărul apostol Ioan (In 19, 25-27), cel care, din devotament faţă de Domnul, era de faţă atunci când El a fost răstignit, în ciuda pericolului de a fi prins de căpeteniile iudeilor.

Sfântul Marcu, relatând momentul întâlnirii dintre tânărul bogat şi Mântuitorul Hristos, surprinde, spre deosebire de ceilalţi evanghelişti, un amănunt semnificativ: Mântuitorul l-a privit pe tânărul său interlocutor „cu drag“. Remarcabil în acest dialog este răspunsul prompt pe care tânărul, în pofida faptului că era foarte bogat, l-a putut da în faţa lui Dumnezeu: Învăţătorule, toate acestea (poruncile legii, n.n.) le-am păzit din tinereţile mele (Mc 10, 20). Citindu-i în inimă că este un fervent căutător al desăvârşirii, Învăţătorul a considerat să-i indice calea cea mai scurtă către acest scop: crucea şi urmarea necondiţionată. Tânărul a plecat întristat, însă interesant de observat este atitudinea sa faţă de cuvintele Mântuitorului, pe care nici nu le-a dezaprobat, nici nu le-a negat, nici nu s-a arătat dispreţuitor faţă de ele. Tradiţia bisericească a primelor secole confirmă faptul că acel tânăr atunci nu era în stadiul de a porni pe calea indicată de Domnul, dar ulterior, a renunţat la averi, aşa cum îi ceruse Iisus.

Cuvântul tânărului „toate le-am plinit“ şi gestul său de a fi plecat întristat au valoare paradigmatică pentru viaţa multora dintre creştini: fiecare poate spune că a împlinit ceva din cele poruncite de Dumnezeu, întristându-se totodată pentru multele lucruri bune rămase neîndeplinite.

Marea noastră şansă, însă, vine din aceea că Cel care ştie adâncurile inimii răsplăteşte de multe ori şi intenţia bună ca şi când ar fi fost deja înfăptuită, la fel cum Mântuitorul, încă înainte ca tânărul bogat să-I fi urmat, l-a privit „cu drag“.