Ilie Rusmir, un martir și mărturisitor în temnițele Aiudului

Țara Almăjului, una din multele „țări” românești și ortodoxe, care mai târziu au format prin unificare țara mare, este ținutul cu o specificitate și conformație spirituală și culturală unică în rândul celorlalte „țări” sau districte istorice care formau odinioară Țara Banatului.

Ținutul Văii Almăjului, fiind geografic izolat de munții care îl înconjoară, precum o cetate naturală, a fost de-a lungul mileniilor leagănul de formare a unei civilizații cu o mentalitate de apartenență la ceea ce înseamnă identitate națională și spirituală, extrem de puternică. Așa se explică dârzenia almăjenilor în lupta de a rămâne mereu „neatârnați” și liberi față de valurile de cotropitori care au călcat acest pământ, din Antichitate și până în prezent, ținutul nefiind niciodată „dominat” de facto de către nici o administrație străină. Dârzenia și lupta pentru păstrarea credinței ortodoxe și a valorilor naționale au fost extrem de evidente din momentul instaurării dominației habsburgice în Banat, dar mai ales în perioada comunistă, când aceasta a îmbrăcat forma rezistenței nu doar armate, ci mai ales spirituale. Una dintre personali­tățile care au ales să lupte, îndemnând la păstrarea unității de neam și credință, prin propriul său martiraj a fost profesorul Ilie Rusmir, născut în localitatea Borlovenii Vechi, la 7 noiembrie 1893, într-o familie de creştini ortodocşi evlavioşi. După absolvirea şcolii primare din satul natal, se înscrie şi absolvă Institutul teologic-pedagogic, supranumit „cuibul de vulturi” din Caransebeş. În final, urmează şi absolvă Universitatea din Cluj, Facultatea de Știinte Naturale și Chimie. A activat o perioadă ca învăţător la şcoala primară din Borlovenii Vechi, apoi în 1920, odată cu înfiinţarea Liceului „General Ion Dragalina” din Oraviţa, face parte din ctitorii acestei instituţii şcolare şi membrii primului corp didactic. Aici, a predat ştiinţele naturii şi limba greacă până în anul 1947, când a fost arestat şi condamnat de către autorităţile comuniste. În aceeaşi perioadă, Ilie Rusmir a fost şi directorul „Școalei ţărăneşti” din Oraviţa, apoi, mai mulţi ani, primarul acestui oraş. Profesorul Ilie Rusmir a inițiat și a condus ziarul „Roata”, până la arestarea sa. A colaborat cu mai multe apariţii editoriale culturale, sociale şi şcolare ale vremii. În 1933, din cauza frământărilor politice şi sociale, care nu erau straine nici vremii respective şi mai ales a implicării politicului în viaţa culturală şi spirituală, profesorul Rusmir, în­tr-un material publicat în `Curierul Banatului”, se adresează sufletului conducătorilor şi ţăranilor înţelepţi, spunând printre altele: „Dacă mai aveţi un pic de dragoste pentru graiul, cântecele şi ţara aceasta, scoateţi politica meschină din instituţiile culturale şi spirituale, dezbrăcaţi haina partidelor când intraţi în aceste sanctuare.” Acest deziderat, pe care l-a și înfăptuit prin propria sa viață, i-a atras antipatia regimului comunist, instaurat în România, căruia profesorul Rusmir a refuzat categoric și cu „cerbicie” să îi slujească și să îl „propovăduiască” de la catedră și din administrație. Cuvântările sale înflăcărate de la catedră, împotriva ideologiei comuniste, despre care afirma că este „o filosofie deșartă, care lucrează împotriva umanității”, i-au adus mai întâi prigoana în munții și pădurile copilăriei, apoi arestarea și condamnarea sa. La 6 martie 1945, noile autorități comuniste l-au dat jos din funcția de primar, după care l-au arestat, pentru puțin timp, deoarece a adăpostit o femeie de naționalitate germană, în intenția de a nu fi deportată în URSS.

La alegerile falsificate pe față la sfârșitul lui noiembrie 1946, profesorul și teologul Ilie Rusmir a adunat dovezi certe despre acea farsă, în urma căreia trebuiau să fie câștigători comu­niștii. La 11 martie 1947, a fost din nou arestat și torturat timp de șapte luni, în sediul Ministerului Afacerilor Interne din Bucu­rești, după care a fost întemnițat la Pitești, fără proces. În acel loc de tristă amintire, înfometat și maltratat, în scopul celebrei reeducări, s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Eliberat în iunie 1950, a aflat cumplita veste că soția sa a fost arestată. După trei luni de la eveniment, la 17 septembrie 1950, profesorul este din nou arestat și anchetat la Securitatea din Timișoara. Tribunalul Militar l-a condamnat la doi ani și șase luni de închisoare pentru că a fost „dușman al poporului” și în mare contrazicere cu utopia comunistă care asigura că nu face altceva decât să onstruiasca paradisuri, iar profesorul Ilie Rusmir a demontat acest mit. Expediat la Aiud, a avut de suportat cumplitele rețete de exterminare, chiar dacă vinovățiile lui lipseau.
A decedat la 24 aprilie 1952. A fost aruncat într-o groapă, fără cruce, conform uzanțelor vremii, mărturisind ceea ce a învățat în cea mai înaltă școală, familia sa din Borlovenii Vechi, că „în locul lui Dumnezeu nu se poate așeza nimeni” și că „pământul, casa și icoana din perete nu se înstrăinează niciodată”.