Portrete literare ale unor oameni de seamă

În 1973 avea să fie lansat filmul „Amarcord”, în regia lui Federico Fellini, film căruia, la scurt timp, i se va decerna Premiul Oscar pentru cel mai bun film străin. Cuvântul „amarcord” se traduce prin „îmi amintesc”. E primul gând care, recunosc, mi-a trecut prin minte când am citit cartea preotului doctor Ionel Popescu, „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti”, care, la rându-i, nu face decât să-şi amintească, reunind între paginile unei necesare şi bine-venite lucrări, un potpuriu de medalioane literare ce au ca protagonişti o serie de oameni de seamă, „eroi civilizatori”, pe care îi are poporul român.

Părintele Popescu ştie foarte bine semnificaţia, rolul şi însemnătatea cuvântului, dar şi a Logosului divin. Preot şi cărturar, aşa cum îi stă bine oricărei feţe bisericeşti care se respectă, prin cartea sa (lucrare bisericească, dar şi cărturărească), având un caracter recuperator, restaurator, retrospectiv, acesta procedează la un act de punere a lucrurilor în făgaşul lor normal, un act de punere simbolică în posesie. Portretele în alb şi în negru pe care le face, crochiuri în adevăratul sens al cuvântului, îl situează pe părintele Ionel Popescu în ipostaza de legatar testamentar.

O datorie morală față de înaintași

Apariţia oricărei cărţi este un prilej de bucurie, o sărbătoare a spiritului, o naştere, dar şi un botez, un şuvoi de lumină. Cu binecuvântarea, dar şi cu girul Înaltpreasfinţitului Ioan, Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului, „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti” devine o carte vie, oportună, care se citeşte cu un real interes. Cele două mari capitole ale sale, „Medalioane arhiereşti” şi „Breviar portretistic”, aduc în prim-plan figuri ilustre, precum Episcopul academician Nicolae Popea, Patriarhul Elie Miron Cristea (primul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române), Mitropolitul Visarion Puiu, Episcopul Emilian Birdaş, Înaltpreasfințitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului, Mitropolitul academician Nicolae Corneanu al Banatului, preoţii Sinseiu Bistrianu, Mircea Chialda, Teodor V. Damşa, Iova Firca, Avram Glidan, Paulin Lecca, Zeno Munteanu, Ioan Negruţiu, Alexandru Onoriu Nicolici (martir al temniţelor comuniste), Cornel Olariu, Iosif Iuliu Olariu (primul bănăţean doctor în teologie), Timotei Popovici, Ioan Sabău. Carte de tip memento, de tip moştenire culturală, carte a unor identităţi (care, la rândul ei, are o identitate clar conturată), carte cu rol „luminător” (în genul celui prefigurat de epoca Luminilor), carte cu oameni şi despre oameni, carte cu specific românesc, carte utilă pentru clerici, dar şi deopotrivă pentru mireni, aceasta e ilustrarea datoriei morale a autorului faţă de înaintaşi şi totodată un act de legitimare, un atestat de mândrie naţională. Căci ardelean hunedorean fiind la origini, părintele Popescu, un strălucit orator şi povestitor, dă dovadă de o nedisimulată vibraţie şi sensibilitate când vine vorba de valori morale, de sentimentul naţional şi de noţiunea de patriotism în genere. Respectul faţă de înaintaşi (oameni ai ideilor şi ai faptelor), faţă de personajele-reper care punctează eternitatea (la selectarea cărora a stat, între altele, criteriul meritocraţiei, al acelui „ceva” ziditor, plămădit de către aceştia, spre placul lui Dumnezeu, dar şi al oamenilor), este o transpunere firească în faptă a ceea ce părintele Ionel Popescu afirma într-un articol recent din „Învierea”, inspirat intitulat „Cave ne cadas!”, în care îndemna să nu cădem în păcatul trufiei. Extrapolat, „a­daptat” prezentei nevoi textu­al-contextuale, „Cave ne cadas!” poate fi citit şi interpretat prin prisma îndemnului la necădere în păcatul uitării. Părintele Popescu nu uită să nu uite.

Un manual de pedagogie

„Icoane vii ale spiritualităţii româneşti” vin să ne propună modelul de urmat, excelenţa. Legăturile dintre preotul Ionel Popescu şi cei evocaţi sunt legături amarcordiale, nu în sensul gustului amar, al neîmplinirii şi al nedesăvârşirii, ci în cel fellinian, admirativ-retrospectiv, de pioasă evocare şi de respectuoasă aducere-aminte. În ciuda modestiei afişate, „Icoane vii ale spiritualităţii româneşti“ trădează o dublă vocaţie a autorului: cea de monografist (a se vedea monografia închinată Parohiei Iosefin, cartea despre Hobiţa-Grădişte, satul natal al preotului Popescu - o altă datorie morală şi de suflet împlinită -, cărţile în care îşi relatează peregrinările prin Ţara Sfântă), dublată de cea de cercetător, de scormonitor prin arhive şi prin biblioteci. Ambele presupun răbdare, tenacitate, responsabilitate, conştiinciozitate, muncă susţinută. La acestea se adaugă responsabilitatea pre­otului Ionel Popescu faţă de trecut, dar şi faţă de viitor, faţă de generaţiile care vin. Medali­oane­le autorului compun o colecţie de personalităţi despre care acesta vorbeşte aşezat, calm, „ardeleneşte”, cuminte, la modul elogiator, uneori nostalgic. Pe unele le-a cunoscut în viaţă, i-au jalonat existenţa, devenirea profesională şi întru fiinţă, pe altele din cărţi, din relatări. „Icoane vii ale spirituali­tăţii româneşti” are un vădit caracter paideic, este o carte de învăţătură, un manual de peda­gogie, un fel de „cuvente den bătrâni” purtate mai departe peste ani. Preotul Ionel Popescu nu ţine informaţia pentru sine, nu face însemnări pentru sertar, ci o face publică. De aici şi altruismul scriiturii sale. În acelaşi timp, acesta se încăpăţânează să creadă că nu chiar „totul este deşertăciune”, că mai există „ceva” care se poate extrage timpului, un „ceva” mate­rializat într-o carte care restaurează fapta bună, gândul măreţ şi gestul ziditor. Pe lângă acestea, mai există un lucru major: în­crederea părintelui Ionel Popescu (autor bine documentat, precis, punctual, la obiect) în cartea scrisă, în cartea tipărită, un „conservatorism” de bun augur ce pune în operă rolul formator al cărţii.