Preotul Petru Barbu - luptător pentru păstrarea culturii naţionale

Dr. Petru Barbu s-a născut la Lugoj, în anul 1864. După absolvirea Liceului Ortodox din Braşov, urmează cursurile Facultății de Teologie de la Cernăuți, apoi cursuri de specializare la Viena, Graz și Berlin. În 1892 este numit profesor la Institutul Teologic din Caransebeș. În cadrul Episcopiei Caransebeșului a ocupat mai multe funcții, printre care: redactor al „Foii Diecezane” (1892-1908) și administrator al „Tipografiei și Librăriei Diecezane” (1906-1908).

Preotul dr. Petru Barbu, membru al Partidului Național Român, a fost un înflăcărat luptător pentru păstrarea culturii naţionale, ducând o „luptă frumoasă şi făţişă”, într-o perioadă în care autorităţile de stat duceau o politică agresivă de deznaţionalizare şi maghiarizare forţată a românilor: „şcoala naţionalismului a propovăduit-o el generaţiilor de preoţi şi învăţători, şi atunci când îi învăţa carte, şi când îi sfătuia la răbdare şi perseverenţă în largul ogor al satelor româneşti”. (Dr. Petru Barbu, în „Foaia Diecezană”, nr. 11/1941, p. 1).

Porecle lugojene

Lupta națională a lui Petru Barbu s-a manifestat pe toate planurile activităţii sale profesionale. A publicat articole în periodicele politice ale vremii, precum: „Tribuna” din Sibiu, „Tribuna poporului” din Arad, „Luminătorul”, „Dreptatea”, Timişoara etc. În 1901, împreună cu Valeriu Branişte şi alţi adepţi ai PNR, pune bazele ziarului „Drapelul” din Lugoj, un organ de publicitate independent şi strict pe baza programului național de la 1881. În încercarea de a combate tendinţa oficialităților de maghiarizare a numelor românești, adună și publică o colecție de Porecle lugojene, pe care le prezintă sub formă de versuri, pentru a fi mai ușor memorate. Petru Oallde susține că această colecție s-a difuzat încă din 1896 sub formă de manuscris, iar din 1898 în format tipărit (Petru Oallde, „Lupta pentru limbă românească în Banat”, Editura Facla, Timișoara, 1983, pp. 90-91). Împreună cu prot. Andrei Ghidiu şi alţi ortaci de principii, Petru Barbu ia iniţiativa înfiinţării Băncii Poporale (al cărei director a fost timp de 13 ani), „ale cărei roade să se reverse asupra bisericii şi şcoalei (...) și prin care să scape grănicerii din mâini străine”.

În paginile „Foii” scrie câteva articole în care combate Proiectul de lege şcolară din 1907, elaborat de contele Albert Apponyi. Redactorul „Foii Diecezane” avertizează că „acest proiect de lege, care e cu mult mai jignitor pentru noi decât faimosul proiect al fostului ministru Berzeviczy, ţinteşte la nimicirea cu desăvârşire a şcoalelor noastre confesionale, fiind vătămător pentru autonomia bisericii noastre, ameninţă viitorul şi existenţa noastră naţională..., lupta de apărare s-a început deci din toate părţile, care va fi sfârşitul ei, nu putem şti cu siguranţă”. Dacă legea va fi votată de Dietă, atunci „ce se încerca pe terenul maghiarizării şcoalelor noastre până aici prin ordinaţiuni ministeriale, cu înconjurarea legilor din vigoare, se va înfăptui prin punerea în aplicare a acestei legi. Şi atunci şcoalele noastre confesionale sunt nimicite, pentru că duşmanii lor pot striga: «Lege avem, şi după legea noastră trebuie să moară»”.

Petru Barbu publică în „Foaia Diecezană” Memorandumul episcopatului gr. ort. român; sub titlul „Desbaterea proiectului de lege despre regularea salarelor învăţătoreşti”, sunt prezentate luările de cuvânt ale lui Teodor Mihali, Aurel Novac, Alexandru Vaida Voevod, Ioan Meţianu, Ioan. I. Papp, din cadrul şedinţelor de dezbatere a legii; de asemenea, publică protestul sinodului protoprezbiterial al Buziaşului, al Comitetului parohial român din Bocşa Montană, al Comitetului parohial din Ghilad, împotriva legii Apponyi, care atacă autonomia noastră bisericească şi ţinteşte la nimicirea şcoalelor confesionale. Ca urmare a publicării acestor articole, lui Petru Barbu i se intentează proces ca redactor responsabil al „Foii” și ca administrator al „Tipografiei și Librăriei Diecezane”, în urma căruia este nevoit să renunţe la cele două funcții.

Lecții de istorie

În activitatea didactică a deşteptat şi a cultivat în rândul elevilor sentimentul naţional, le-a insuflat dragostea pentru limba, cultura şi istoria poporului român. În manualul de Istorie bisericească, el intercala lecţii de istorie a României precum: „Formarea poporului românesc”, „Întemeierea principatelor”.

O ediţie din „Istoria bisericească” şi două ediţii din Istori­oare bisericeşti ale lui Petru Barbu sunt interzise, deoarece „atât spiritul, cât şi conţinutul cărţilor – istorioarele bisericeşti – neagă pe deplin ideea de stat maghiar, ba chiar stau în serviciul direcţiei contrare acesteia; sub forma de Istorie bisericească (autorul) vâră pe furiş în şcoalele poporale cu limba valahă din Ungaria istoria fictivă daco-romană; în fine nu numai că falsifică Istoria Ungariei, ci şi teritoriul Ungariei îl împarte tendenţios, în spirit daco-român” (Ordinul Ministerului de culte ungar, nr. 1032/1907). Autorul celor două volume este nevoit să elimine lecţiile de istorie naţională din „Manualul de Istorie bisericească”, însă acest lucru nu l-a împiedicat, îşi aminteşte Pavel Jumanca, unul dintre elevii săi de la institutul pedagogic, să le predea, împreună cu materia de religie – întreagă istoria neamului românesc.

Retragerea

Petru Barbu este denunţat pentru activitatea sa naţională, astfel că în urma unei anchete efectuate la Caransebeş, ministrul Apponyi suspendă acordarea subvenţiei de stat către Episcopia Caransebeşului și amenință cu suspendarea autonomiei Bisericii dacă nu sunt luate măsuri disciplinare împotriva sa şi a celorlalţi profesori de la institut, care sunt împotriva ideii de stat maghiar; eparhia mai fusese amenințată cu retragerea ajutorului de stat cu un an în urmă, în 1907, când Petru Barbu angajase la casieria Librăriei Diecezane „un element primejdios statului”, un cântăreț de la reuniunea de cântări și muzică, care a cântat „Dorul înstrăinatului”, la jubileul lui Andrei Ghidiu. Ancheta disciplinară împotriva profesorului Petru Barbu se încheie în octombrie 1908, după moartea Episcopului Nicolae Popea. Cu toate că, în urma anchetei disciplinare, Petru Barbu primește doar un avertisment din partea Consistoriului diecezan, acesta decide să se retragă și de la Institutul Teologic, „având în vedere greutăţile ce se fac mersului regulat al afacerilor diecezane şi ca persoana mea să nu fie considerată şi ţinută ca pedecă...”, iar în 1911 este obligat să iasă la pensie.

Director la Institutul Diecezan

Deși este nevoit să demisioneze din aproape toate funcțiile pe care le deținea, Petru Barbu nu se lasă doborât, ci găsește noi mijloace de luptă, mărturisind că nimeni şi nimic n-a reuşit să-l abată de la idealul său politic.

Prin actul de la 1 Decembrie 1918, Petru Barbu îşi vede atins idealul naţional, pentru efortul depus fiind ales membru în Marele Sfat Naţional. La cererea sa, în 1919 este reîncadrat și în învăţământ, iar din 1920 a fost ales director al Institutului Diecezan (respectiv rector al Academiei Teologice), până la pensionare, în 1937.

(Eghita Silvia Pop)