Arhimandritul Haralambie, un mărturisitor al credinţei în temniţele comuniste

În şirul monahilor nevoitori de la Schitul Pocrov se numără şi arhimandritul Haralambie Vasilache, mărturisitor al credinţei în temniţele comuniste prin care au trecut mulţi slujitori ai Bisericii Ortodoxe Române. Părintele Haralambie Vasilache a rămas alături de fratele său Vasile în memoria locului mai ales pentru predicile şi slujbele înălţătoare pe care le săvârşea în perioada cât a vieţuit în surghiun la Schitul Pocrov.

Părintele Haralambie s-a născut la 5 august 1910, în localitatea Idrici din comuna Roşieşti, judeţul Vaslui, fiind unul dintre cei şapte copii ai preotului Gheorghe Vasilache şi a soţiei sale, Aglaia. După absolvirea Facultăţii de Teologie de la Bucureşti, în anul 1935, se căsătoreşte şi este hirotonit preot pe seama Bisericii Domneşti din Bârlad. Mai apoi slujeşte în Parohia Lunca Banului, iar din anul 1936 este transferat la Episcopia de Huşi. La 1 septembrie 1938 este încadrat ca slujitor al Mitropoliei din Iaşi, unde se remarcă prin predicile sale. Însă, cuvântările sale loveau în materialismul comunist şi viaţa religioasă din URSS din vremea aceea1, fapt care mai târziu îl va incrimina în faţa autorităţilor comuniste.

Dorind sa urmeze vieţii monahale, în anul 1944 primeşte chipul îngeresc din mâinele fratelui său mai mare Vasile, stareţ la Mănastirea Antim. La începutul anului 1945 Patriarhul Nicodim Munteanu îl numeşte stareţ al Mănăstirii Neamţ, dar după 8 luni de stăreţie se retrage.

Odată cu instaurarea regimului comunist, părinţii Vasile şi Haralambie sunt îndepărtaţi din viaţa bisericească şi iau calea exilului. Astfel, arhimandritul Haralambie, în februarie 1948, este transferat la Mănăstirea Vovidenia din Huşi şi în scurt timp, rând pe rând, la Mănăstirea Dobrovăţ, la un schit de lângă Crasna şi Parohia Tupilaţi, după care este eliberat din funcţie şi retras în satul natal. Arhimandritul Vasile se încadrează în obştea Mănăstirii Neamţ, iar la data de 25 noiembrie 1949 este numit egumen la Pocrov2, „una din cele mai sărace şi ruinate mănăstiri, care se afla pe un pisc de munte".3 După un an se retrage aici şi părintele Haralambie împreună cu tatăl său, preotul Gheorghe Vasilache. Schitul Pocrov, sub administrarea egumenului Vasile, a cunoscut o deosebită înflorire atât materială, cât mai ales spirituală. Rânduiala de rugăciune era împodobită zilnic cu Sfânta Liturghie, singura mângâiere a celor doi monahi cărturari, care prevedeau că vremurile de restrişte le vor aduce şi mai multe necazuri.

Cu toate că schitul era sărac şi ascuns în munţi, potecile care se îndreptau spre Pocrov erau bine bătătorite. Duminica şi în sărbători mulţi credincioşi din satele învecinate până pe Valea Muntelui veneau să primească mângâiere la slujbele frumoase săvârşite aici, dar mai ales să asculte cuvintele pline de înţelepciune ale celor doi părinţi. În zilele obişnuite, îşi faceau curajul să urce în Poiana Raiului şi oameni de seamă: scriitori, poeţi, profesori de teologie şi mulţi alţii, care doreau să îi revadă pe erudiţii arhimandriţi, membrii grupului „Rugul Aprins" de la Mănăstirea Antim, care petreceau în liniştita sihăstrie.

Cu toate acestea, strădania duhovnicească a călugărilor de la Pocrov nu era pe placul regimului, mai ales că părintele Haralambie se străduia să se opună doctrinei marxiste prin diferite meditaţii şi predici pe care le adunase într-o serie de manuscrise.

Pentru aceasta, Securitatea îi ţinea sub observaţie urmărind mai ales numărul de credincioşi care frecventau slujbele, cât şi predicile celor doi preoţi.

„În biserică – consemna un informator - era lume, femei, bărbaţi şi tineret, veniţi de prin părţile Pipirigului. La sfârşitul slujbei, călugărul Haralambie Vasilache a rostit o predică despre însemnătatea femeii în creştinism. Printre altele, el a spus că, astăzi, femeia a părăsit căminul. Ea este funcţionară, este orice afară de mamă, deci din cauza aceasta copiii sunt crescuţi la voia întâmplării, fără credinţă, fără frică de Dumnezeu, fără respect de oameni şi acest lucru se întâmplă aşa, pentru că mamele azi nu mai sunt mamele de altădată, gospodine credincioase care dădeau viaţă căminului; din cauza aceasta, tineretul pe care îl avem, ţara şi Biserica merg la ruină. [...] El face apel la femei să fie credincioase, să facă şi pe bărbaţii lor să fie credincioşi, ca în felul acesta să salveze Biserica de la pieire".

„Biserica Ortodoxă este hrana sufletească a tuturor credincioşilor ortodocşi [...] Să nu pierdeţi nădejdea în Biserica lui Hristos, care este hrana noastră sufletească. În toate timpurile, Biserica a fost biruitoare. [...] Dacă timpurile sunt grele, cu atât mai mult, ca şi altă dată, îndreptaţi-vă gândurile către Bunul Dumnezeu, care este Atotputernic".

După un deceniu de vieţuire la Schitul Pocrov în primăvara anului 1959, Securitatea din Târgul Neamţ avea să-i ancheteze pe fraţii Vasilache pentru „acţiune de agitaţie contrarevoluţionară", fapt pentru care au fost scoşi din mănăstire, primind interdicţia de a mai purta haina monahală şi de a sluji ca preoţi. Astfel au fost nevoiţi să se retragă în comuna natală, unde au petrecut patru luni. Iar la data de 15 septembrie 1959, după o percheziţie amănunţită în scopul găsirii „tuturor materialelor scrise împotriva regimului democrat, scrisorile cu elementele aflate în ţările capitaliste şi alte materiale compromiţătoare", au fost arestaţi de către Securitate, care a confiscat 20 de volume de manuscrise şi 40 de cărţi scrise de cei doi ieromonahi.

Fiind arestat, părintele Haralambie le-a spus nepoţilor săi, care erau copii: «Uitaţi-vă la mine, pentru că nu mă veţi mai vedea vreodată». În timpul nenumăratelor anchete, Securitatea l-a supus la presiuni fizice şi psihice insuportabile. Tribunalul Militar Iaşi prin sentinţa nr. 122/22 din martie 1960 avea să-i condamne pe Vasile Vasilache la 8 ani închisoare corecţională şi 5 ani interdicţie corecţională, iar pe Haralambie Vasilache, la 7 ani închisoare şi 4 ani interdicţie corecţională, cu confiscarea totală a averii personale, pentru „uneltire contra ordinii sociale".

După condamnare, părintele Haralambie a fost purtat prin închisorile de la Bacău, Gherla, Jilava şi, pentru ultima dată, din nou la Gherla. Nu rezistă torturilor din temniţă şi se stinge ca o lumânare în ziua de 23 noiembrie 1962. 4
Despre ultimele zile ale martiriului său ne dă mărturie monahul Nicolae Steinhardt, care scrie: „Operat de două ori, înspăimântător de slab, abia umblând, abia vorbind, mai toată ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, Părintele Haralambie Vasilache aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, câte puţin. Monah ce se afla întâmpina sfârşitul cu seninătate, dar nu fără griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de râs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetând că e mai bine să prisosească decât să lipsească. Îmi dăruieşte şi mie câtva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens.

(...) Părintelui Haralambie – ca unui sfânt – cutez să-i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumate înainte, în celula douăzeci şi cinci. (...) Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surâde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Îmi cere însă multă discreţie şi smerită stăpânire de sine. Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi. Dar nu mai trec decât puţine zile şi se produce o hemoragie puternică. Îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe Părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, până la uşa celulei de unde, noi stând cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicându-l de pe jos – îl cară la infirmerie. Am aflat mai târziu că a murit a doua zi." 5

Fratele său Vasile, închis şi el atunci la Gherla, avea să noteze despre acest moment: „În noiembrie 1962, am simţit că trebuia să privesc pe micuţa fereastră a celulei. Nu mi se îngăduia s-o fac, dar mi-am asumat riscul. Am văzut doi condamnaţi cărând pe o targa cadavrul unui alt deţinut. Era acoperit cu un cearşaf şi îl duceau la morga penitenciarului. Iarăşi am avut acelaşi simţământ că deţinutul mort era Haralambie. S-ar fi putut prea bine să fi fost aşa. Într-adevăr, după cum am descoperit mai târziu, Haralambie s-a stins în ziua aceea" 6.

Din rânduiala lui Dumnezeu, în anul 1970 osemintele părintelui Haralambie au fost aduse de la Gherla şi se odihnesc în cimitirul Mănăstirii Cernica.7

Fire ascetică şi iubitoare de slujire, arhimandritul Haralambie înalţă acum cântare de biruinţă împreună cu îngerii la Liturghia Cerească, mijlocind pentru Biserica şi neamul nostru românesc.

1 Adrian Nicolae Petcu, din volumul: Martiri pentru Hristos, din România, în perioada regimului comunist, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2007, pg. 1.
2 Fr. Dr. Vasile Vasilachi, De la Antim la Pocrov, Cuvântul Vieţii, Detroit, USA, pg. 41-47.
3 Adrian Nicolae Petcu, op. cit. pg. 2.
4 Idem. pg. 3-10.
5 Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pg.183-184, 187-188.
6 Adrian Petcu, op cit. p. 10.
7 Arhim. Vasile Vasilachi, op. cit. pg. 61.