Betesda, locul suferinţei şi al mângâierii

Sfântul Ioan Gură de Aur identifică săr­bă­toarea iudeilor, „când Iisus urcă la Ieru­sa­lim“ (Ioan 5, 1), cu Cincize­ci­mea: „Mereu de sărbători mer­gea Domnul în cetate, ca să atragă spre El mulţimea lipsită de vicleşug“ (Comentariu la E­van­­ghe­lia Sfântului Ioan, O­mi­lia 36, volumul I, p.333).

În ciuda unei opoziţii refrac­tare şi defăimătoare din partea fariseilor care negau apartenenţa Mântuitorului şi identitatea Lui cu Tatăl cel Ceresc, din nou El va săvârşi o minune în centrul iudaismului – acolo unde, cu câteva decenii în ur­mă, purtat în braţe de Dreptul Simeon, fusese recunoscut drept „luminător şi eliberator al neamurilor“ (Luca 2, 32).

Betesda – în aramaică, Beit-Hasda, casa milei – era un loc al suferinţei umane, al sufe­rin­ţei marcate de boli incurabile, degenerative, chinuitoare, care aşteptau minunea mişcării apei prin care un înger al Domnului, prin lucrarea lui, aducea harul vindecării şi al izbăvirii.

Mai târziu, când va fi întemeiată Biserica, apa care va fi mişcată mereu se va mişca prin lucrarea Sfântului Duh care o va sfinţi şi, prin ea, va curăţi lumea prin Taina Botezului, vindecând sufletul şi trupul. Lui Iisus Domnul îi atrage a­ten­ţia, din mulţimea mare de bol­navi, unul care suferea de 38 de ani în izolare şi singu­ră­tate, părăsit şi uitat de toţi – dar care nu fusese uitat de Dum­nezeu, pe care Îl aştepta cu răbdarea sa, să-i trimită un om, doar unul, să-l ajute să se vindece prin intrarea în apa mişcată de prezenţa îngerului Domnului. Pentru a-l face responsabil, conştient şi părtaş la ceea ce avea a se petrece, Dom­nul îi adresează primele cuvinte: „Voieşti să te faci sănă­tos?“ (Ioan 5, 6). Răspunsul răb­dătorului în greaua suferin­ţă nu a fost unul provocator, ci u­nul ce descoperă îndoita lui suferinţă: „Doamne, nu am om ca să mă ducă în apă“. Pe lân­gă aşteptarea sa chinuitoare şi îndelungată, suferinţa fizică era dublată de singurătate – plagă a omenirii de atunci şi mai ales de astăzi, când, atraşi de cele ale acestei lumi, nu ne mai gândim la starea celor neputincioşi, singuri, bolnavi, bătrâni, uitaţi şi părăsiţi. Deci, Domnul nu i-a mărturisit: „Do­resc să te vindec!“, ci l-a întrebat dacă este şi dorinţa lui de a se vindeca; bi­ne­le nu se fa­ce niciodată împo­tri­va voinţei şi do­­rinţei celui ce are nevoie de el. Orice ajutor, prezenţă, sprijin şi încurajare în viaţa noas­tră, Dumnezeu nu le face fără ac­ceptul şi voia noas­tră. De a­ceea, îndemnul: „Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide, că oricine cere ia, cel care caută află, şi celui care bate i se va deschide“ (Matei 7, 7-8).

„Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă!“. Omul s-a ridicat, iar peste câteva clipe, faţă în faţă cu Cel ce l-a vindecat în templu, află cauza bolii lui: „Iată, te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău“ (Ioan 5, 14). Cauza suferinţei era, deci, păcatul, păcat ce aşezase între cel suferind şi Dumnezeu o cale greu de străbătut până în a­ceastă zi a vindecării şi a recă­pă­tării stării normale de sănă­tate. O nouă cădere i-ar fi atras moartea: „Plata păcatului este moartea“ (Romani 6, 23).

Gestul de a se ridica în zi de sabat iudaic a atras indignarea celor prezenţi, care nu s-au bucurat că un suferind de 38 de ani a primit răsplata răbdării lui vindecătoare, ci, orbiţi de spiritul închistat al unei legi trecătoare şi nevindecătoare, îşi exprimau gândurile duşmă­noase care curgeau, până la ani­hilarea Mântuitorului: „Pen­tru aceasta, iudeii prigoneau pe Iisus şi căutau să-L omoare, că făcea acestea sâmbăta“ (Ioan 5, 16). Faţă de atitudinea lor dezu­manizantă, duşmănoasă, Mântuitorul nostru ia o poziţie fermă într-o cuvântare publică, arătând inutilitatea sabatului iudaic, descoperindu-şi identitatea contestată de cei pre­zenţi: Dumnezeu făcut Om, că­ruia judecata întregii lumi Îi a­parţine – El fiind singurul şi Dreptul Judecător.

Liber faţă de legea sabatului specifică doar iudeilor şi niciodată creştinilor1, Domnul invocă privilegiul prin care El, asemeni şi de o fiinţă cu Tatăl ceresc, lucrează în lume şi pentru ea. Pentru această lucrare nu există limite temporale, nici măcar cele ale legii sabatului. Spre adâncă meditare şi profundă înţelegere, a se vedea epi­sodul smulgerii de spice de grâu în zi de sabat când Dom­nul, încă o dată, demonstrează cu exemplul istoric al regelui David modul în care sabatul niciodată nu poate guverna omul (Matei 12,3-4).

Controversa zilei de odihnă va marca acum – deşi începută cu mult timp înainte, prin vindecările săvârşite de Mântui­to­rul în această zi – o adevărată apologie a venirii Sale în lume, a petrecerii Lui cu noi, oamenii, a apropierii de noi, a faptului că dumnezeirea Sa depăşea nu numai puterile omeneşti de percepţie, ci şi modul de acţiune a celor care se întâlneau cu El. „Fiul lui Dumnezeu, icoana Tatălui Celui veşnic“ (Coloseni 1, 15), descoperă identitatea Lui şi consubstanţialitatea cu Tatăl. Modul în care Dumne­zeu lucrează în această lume nu trebuie înţeles ca interven­ţie ocazională a Lui în lume, ci o lucrare permanentă prin care lucrarea este neştiută, pe care teologia a denumit-o providen­ţă, fiind coexistentă cu istoria lumii şi mereu prezentă: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu se văd de la facerea lumii, înţe­legându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumne­zeire“ (Romani 1, 20). Cuvinte­le Domnului au stârnit indig­na­­rea, nedumerirea şi acuzaţia că huleşte. Întrucât Fiul este iden­tic cu Tatăl, lucrările şi ma­nifestările Lui în lume sunt identice: „Căci cele ce face Ace­la, acestea le face şi Fiul“ (Ioan 5, 13). Peste puţin timp, El va afirma din nou: „Eu şi Tatăl una suntem“ (Ioan 10, 30). Tatăl I-a dăruit lui Hristos, potrivit firii dumnezeieşti, pu­terea învierii morţilor, din El izvorând viaţa oamenilor: „În­tru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor“ (Ioan 1, 4) şi „El are viaţă în sine“ (Ioan 5, 26), conlucrând cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, Domnul de viaţă făcătorul. În faţa iudeilor acuzatori, obtuzi şi necredincioşi, Domnul demonstrează că misiunea Sa în lume este să dăruiască viaţă veşnică tuturor celor care cred în El, de aceea: „Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci se va muta de la moarte la viaţă“ (Ioan 5, 24). Viaţa este darul lui Dumnezeu pentru fiecare om, viaţa veşni­că este darul şi binecuvântarea ca rod al credinţei şi ostenelii personale de mărturisire a fap­te­lor credinţei. Pentru toţi cei care au legătură directă, personală, prin rugăciune, participare la Taina Sfintei Euharistii a Bisericii, moartea va deveni o trecere, o mutare de la cele văzute la cele nevăzute, de la moarte la viaţă, de la cele trecătoare la cele veşnice.

Mormântul, după Învierea Domnului, devine uşa deschisă spre Împărăţia veşnică şi fără sfârşit. Cei ce au umblat pe calea vieţii, care au luat crucea ca jug se vor învrednici după moarte de comuniune şi fericire cu Cel pe Care L-au iubit şi mărturisit în această lume: „Cei ce au făcut cele bune vor merge spre învierea vieţii, cei ce au făcut cele rele, spre învie­rea osândirii“ (Ioan 5, 29).