Biserica „Sfântul Haralambie“ - o poveste de haiducie

Cum se naşte o biserică? Este o întrebare la care ne pot răspunde istoria, documentele, teologia, antropologia şi chiar unele ştiinţe. Însă, întotdeauna biserica se zideşte în jurul unei comunităţi, a unui Potir din care se împărtăşeşte Viaţa lumii, Mântuitorul Iisus Hristos. De cele mai multe ori, comunitatea a ajuns la concluzia nevoii unui spaţiu sfânt, în care să-şi plece genunchiul la rugăciune, într-o întâlnire de taină cu Dumnezeu. Însă, istoria ne-a lăsat şi alte mărturii, când domnitorii sau familiile boiereşti, breslele şi meseriaşii au ridicat biserici. Cam acestea ar fi motivele pentru care „se naşte“ o biserică.

Dincolo de tipare, la Iaşi există un locaş de cult care a fiinţat în urma unei poveşti vrednice de un mare film. Veniţi pe pământ românesc la sfârşit de secol al XVIII-lea, din îndepărtatul Epir grecesc, fraţii Gheorghe şi Haralambie Leondarie au lăsat în capitala Moldovei o poveste şi o Biserică sau, altfel spus, o poveste de biserică!

Haralambie - sfântul vindecător

Cunoscut în tradiţia poporului creştin, Sfântul Haralambie este unul dintre cei mai apropiaţi sfinţi de sufletul românilor. De-a lungul istoriei şi-a arătat mila şi ajutorul atunci când au fost epidemii de ciumă şi vremuri de foamete. Astfel, ziua de prăznuire, 10 februarie, a fost ţinută cu sfinţenie de către bunicii noştri, drept mulţumire pentru minunile pe care Sfântul le-a revărsat asupra ţării.

Deşi a trăit cu aproape 1800 de ani în urmă, Sfântul Haralambie a fost reţinut de conştiinţa liturgică pentru marea sa credinţă. După mărturia actului martiric, în vremea prigoanei împăratului roman Septimiu Sever, Episcopul Haralambie din oraşul Magnezia (Turcia de astăzi) avea vârsta de 113 ani. Cu toate acestea, nu a dat înapoi în faţa morţii pentru credinţă, rămânând memorabile cuvintele sale rostite în timpul martirajului: „Vă mulţumesc, fraţilor, că mi-aţi reînnoit sufletul care doreşte să se unească cu veşnicia!“.

Rămăşiţele pământeşti au fost strânse şi îngropate de către creştini şi, în scurt timp, de la mormântul său au început să curgă minunile. În cursul istoriei, moaştele Sfântului îngropate în apropierea marelui oraş al Antiohiei au fost aduse în Constantinopol, de frica invaziei musulmane. Aşezate în Biserica Vlaherne, după căderea Constantinopolului, rămăşiţele Sfântului au fost păstrate în mai multe biserici din Grecia şi Muntele Athos - iar capul Sfântului Haralambie este păstrat până astăzi în biserica mare a Mănăstirii „Sfântul Ştefan“, din complexul Meteora. În plin secol fanariot, Ţările Române s-au bucurat de numeroase daruri constând în părticele din moaştele Sfântului Haralambie. Aşa se face că ne închinăm Sfântului la mai multe biserici bucureştene: „Sfântul Dumitru“, „Sfinţii Arhangheli“- Oţelari şi „Sfântul Stelian“ - Lucaci.

O biserică ridicată în amintirea haiducului Haralambie Leondarie

În istoria Iaşului, învăţatul N. A. Bogdan pomeneşte faptul că în secolul al XIX-lea cel mai înalt punct al oraşului era turnul Bisericii „Sfântul Haralambie“. O biserică a cărei istorie se împleteşte cu cea a aşezării, documentele vorbind despre o bisericuţă de lemn anterioară celei de zid, în care intrăm astăzi. Legendă sau nu, istorisirea despre fraţii greci epiroţi este aşezată la temelia zidurilor uneia dintre cele mai frumoase biserici ieşene. Ofiţeri în armata domnitorului grec Constantin Ipsilanti (1799-1801, 1806), Gheorghe şi Haralambie Leondarie au lăsat o poveste de viaţă. Plictisit de rutina vieţii de arnăut, Haralambie a luat calea codrului, devenind haiduc în pădurile Neamţului. După multe jafuri, chiar şi la mănăstiri, vestea despre „Haralamb haiducul“ a ajuns până la urechile lui Vodă Ipsilante. În disperarea momentului a fost trimis căpitanul de arnăuţi Gheorghe Leondariei, nimeni altul decât fratele haiducului. Înfruntarea a avut loc undeva lângă Mănăstirea Varatec, haiducul Haralambie fiind ucis în înfruntare, cu toată osârdia fratelui de a-l captura viu.

Întors la Iaşi, Gheorghe Leondarie a predat capul lui Ipsilante, părăsind în acelaşi timp slujba domnească. Sângele fratelui şi conştiinţa sa au dus la punerea temeliei unei biserici zidite în cinstea Sfântului Haralambie, zidire finalizată în jurul anului 1804 şi sfinţită de Mitropolitul Veniamin Costachi.

Hramul Sfântului Haralambie al acestei biserici este legat şi de calamităţile şi epidemiile prin care a trecut capitala Moldovei în secolul al XIX-lea. Sfântul Haralambie este cunoscut ca fiind apărător de ciumă şi de foamete. Confirmarea o găsim în acatistul închinat lui: „Bucură-te, izbăvitorule de ciumă şi de foamete!“. Istoria consemnează faptul că epidemia de ciumă din timpul domnitorului Alexandru Constantin Moruzi a fost stopată la Iaşi cu ajutorului Sfântului Haralambie.

Ca o binecuvântare şi încununare, biserica ieşeană „Sfântul Haralambie“ a primit în dar din partea Mănăstirii Miclăuşeni o părticică din moaştele Sfântului, aşezate până astăzi la loc de cinste.

Sfântul Haralambie - o parohie activă din punct de vedere social

Timpul a trecut, iar amintirea poveştii haiduceşti o poartă un mormânt din naosul bisericii Sfântului Haralambie. Ctitorul Gheorghe Leondarie străjuieşte din anul 1935 biserica din dealul Copoului, candela fiind mereu aprinsă la mormântul său.

O candelă ce ţine o biserică vie, o comunitate strânsă în jurul Sfântului Potir. O comunitate ce ştie să împartă bucurie, Parohia „Sfântul Haralambie“ este una dintre cele mai active din punct de vedere social şi filantropic: „Să-i ajutam pe cei din nevoi“ - oferirea de masă caldă persoanelor în vârstă la Cantina „Sfântul Haralambie“; „Ecumenical Spaces - Ecumenical Vision. Call to Social Justice“; „Tineri in dialog“ - schimb de experienţă între tineri români şi germani; „Educaţie prin Artă“ - atelier de pictură pentru tineri cu deficienţe. Acestea sunt doar câteva dintre activităţile parohiei ieşene.

Un loc în care poţi pipăi istoria, dar poţi simţi şi entuziasmul unei comunităţi care ştie să împartă bucurie. Pe scurt - biserica ieşeană a Sfântului Haralambie!