„Canonul cel Mare nu este altceva decât o chemare adresată omului să ceară harul pocăinţei“

Ieri, 22 februarie 2018, în a patra zi din prima săptămână a Postului Mare, la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, s-a oficiat cea de-a patra parte din Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul, de către Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, înconjurat de părinţii slujitori ai catedralei, dar şi de numeroşi credincioşi ieşeni.

Slujba Canonului a fost unită cu cea a Pavecerniţei Mari, în decursul a patru zile consecutive, citindu-se astfel întreg canonul de pocăinţă. Acesta va fi recitit integral în miercurea din săptămâna a cincea a Postului Sfintelor Pătimiri, în cadrul Deniei Canonului.

La finalul slujbei, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit a adresat credincioşilor prezenţi în sfântul locaş un cuvânt de învăţătură: „Ce îl desparte pe om de Dumnezeu? Ce îl ţine pe om departe de Creatorul şi Stăpânul său? Răspunsul nu poate fi decât păcatul. Acesta, ori de câte ori este săvârşit, clădeşte un zid despărţitor între om şi Dumnezeu. Ca omul să înlăture acest zid, Dumnezeu a coborât pe pământ, a locuit printre oameni, şi prin jertfa şi învierea Sa a oferit oamenilor posibilitatea să aibă puterea necesară, prin harul Sfântului Duh, ca zidul despărţitor să fie biruit. Prin Sfintele Taine, în viaţa Bisericii, omul primeşte putere, chiar dacă a căzut într-un păcat care a clădit între el şi Dumnezeu zid despărţitor. Pe măsură ce omul păcătuieşte, zidul se înalţă şi îl desparte de Dumnezeu şi doar starea de pocăinţă reuşeşte să dărâme, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, zidul despărţitor. Slujba Canonului nu este altceva decât o chemare adresată omului: să se lase cuprins şi să ceară harul pocăinţei prin care se apropie de Dumnezeu”.

La finalul slujbei, credincioşii adunaţi în biserică au putut primi binecuvântare de la Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit. Textul Canonului cel Mare reprezintă opera Sfântului Ierarh Andrei Criteanul, slujbă prin care se reliefează conştientizarea stării de pocăinţă pe care omul trebuie să o dobândească în această perioadă. (Flavius Popa)