Ce nu apare în noul film al actorului creştin Jim Caviezel

Aşteptam cu interes filmul „Pavel, apostol al lui Hristos”, lansat în cinematografele americane în luna martie a acestui an. Fusese anunţat cu ceva vreme în urmă de către actorul american Jim Caviezel, protagonistul clasicului deja film despre „Patimile lui Hristos” (în regia lui Mel Gibson). Spun că-l aşteptam, mai ales pentru că se preconiza a fi şi o parabolă a vremurilor de azi şi a condiţiei creştinului în lume.

Pelicula surprinde perioada de persecuţii a creştinilor din vremea sângerosului împărat Nero, cel care a aruncat asupra lor vina de a fi incendiat Roma. Foarte mulţi dintre cei ce-L mărturiseau pe Hristos erau arşi de vii, ca să lumineze noaptea străzile oraşului, sau erau aruncaţi în arenă - mâncare pentru lei, spre sadica satisfacţie a spectatorilor păgâni. În sânul micii comunităţi strânse în jurul celor doi soţi, Acvila şi Priscila, se iscă o controversă cu privire la decizia de a pleca sau de a rămâne într-un oraş în care creştinii erau permanent în pericol. Cum nu primesc încredinţare pentru nici una dintre variante, îl roagă pe Luca, apostolul şi evanghelistul (interpretat de Jim Caviezel), să meargă în închisoare şi să-l întrebe pe Pavel. Răspunsul nu e chiar cel aşteptat de comunitate, dar aşază lucrurile în matca Evangheliei. Sunt situaţii în care, duhovniceşte, ai nevoie de o direcţionare, de o „poruncă duhovnicească”, dar sunt şi momente în care fiecare credincios trebuie să-şi asume o decizie. Spre exemplu, atunci când e vorba să rişti viaţa proprie şi pe cea a familiei. Mucenicia nu se caută cu orice preţ. Mântuitorul cere să evităm, pe cât posibil, confruntarea directă cu prigonitorii: „Când vă urmăresc pe voi în cetatea aceasta, fugiţi în cealaltă” (Matei 10, 23). Pavel însuşi, după convertire, a fugit noaptea din Damasc, pentru a scăpa de cei ce căutau să-l omoare (v. Faptele Apostolilor 9, 22-25). Acelaşi lucru este valabil şi în relaţiile interpersonale. Când cineva este mânios pe tine, e bine să eviţi înfruntarea şi să aştepţi momentul în care celălalt e mai liniştit, pentru a-ţi spune apoi punctul de vedere. Acest principiu creştin e bine să fie şi astăzi reamintit, când unii confundă mărturisirea cu provocarea sau cu agresarea celuilalt. Valabil şi pentru cei ce fac prozelitism, insistenţa agasantă neputând fi niciodată scuzată de „imperativul misionar”. Una e propovăduirea Adevărului, alta racolarea de adepţi.

În vremuri de persecuţie sau în care imoralitatea, mediatizarea păcatului şi decăderea spirituală macină viaţa societăţii, apare şi ispita de a îndemna Biserica să-şi impună punctul de vedere prin mijloace lumeşti. Câţiva membri ai comunităţii din Roma sunt prezentaţi în film ca fiind dornici să se asocieze cu duşmanii lui Nero, uzând chiar de violenţă pentru a pune capăt persecuţiilor. „Dragostea este singura cale” apare ca un laitmotiv al filmului. Principiu înalt şi adânc, dar care pare greu de transpus în practică. E o permanentă provocare pentru tot omul care doreşte să trăiască în Hristos. Dacă nu murim nouă înşine mai înainte - trăind însă Domnului -, nu vom putea accepta moartea sau suferinţa ce ne vin prin mâna persecutorilor.

O altă temă centrală a filmului este raportul dintre vinovăţie şi iertare. Personal, mi se par un pic psihologizate trăirile Apostolului Pavel, atunci când îşi aminteşte răul pe care l-a produs persecutând, în tinereţe, pe creştini. Frământările de genul acesta sunt mai degrabă specifice unei persoane care abia şi-a schimbat viaţa. Or, pocăinţa adevărată aduce o împăcare şi o bucurie pe care cu siguranţă şi „apostolul neamurilor” le-a dobândit cu mult înainte de sfârşitul vieţii sale pe pământ.

Dialogurile din film sunt, în general, bune. Cam stângaci, poate, modul în care unele pasaje din scrierile Sfântului Apostol Pavel sunt puse în gura personajului. E sugestiv modul în care evoluează relaţia dintre el şi şeful închisorii, Mauritius. Acest roman dă dovadă de o anumită umanitate, un soi de compasiune care face posibilă comunicarea între ei. „Aşadar, ai anumite puteri, dar pretinzi că nu ai nici o autoritate să te foloseşti de ele. Ai săvârşit lucruri miraculoase, dar nu cauţi să fii lăudat. Nu pretinzi nici o plată pentru munca ta... Vorbeşti mai degrabă ca un sclav, decât ca un conducător!” - îi zice la un moment dat Mauritius, punctând diferenţa uriaşă dintre o mentalitate lumească şi atitudinea creştină.

Nu sunt dezamăgit de film, dar nici nu mi-au fost confirmate aşteptările (sau, poate, pretenţiile?). „Pavel, apostol al lui Hristos” nu e vreo capodoperă a genului, nu e un reper de neocolit, dar cred că e bun de văzut (spre deosebire de „Maria Magdalena”, producţie lansată cam în acelaşi timp pe ecrane, dar care nu are nimic creştin în conţinut). Pelicula, în care Jim Caviezel face iarăşi un rol foarte bun, aduce o mărturie creştină şi poate fi un punct de plecare pentru cei ce-L caută, conştient sau nu, pe Dumnezeu în această lume pătimaşă şi din ce în ce mai lipsită de luciditate. Filmul surprinde foarte bine dramaticele frământări omeneşti, cele de care nu scapă nici creştinii. Dar nu reuşeşte să transmită decât prea puţin lucrarea harului dumnezeiesc, fără de care creştinismul nu e decât o metafizică populară, o poezie mustind de metafore, dar fără virtuţi terapeutice. Adevăraţii martiri nu se plâng pe ei înşişi, ci îi plâng pe cei ce le provoacă suferinţă. Tu, cel persecutat, prigonit sau umilit, dacă eşti cu Dumnezeu, ai totul, inclusiv pacea şi bucuria desăvârşită. Cel ce te chinuie este însă stăpânit de diavol. Cum să nu deplângi un astfel de om? Acesta este şi motivul pentru care Domnul spune lui Saul, pe când se afla pe drumul Damascului: „Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă!” (Faptele Apostolilor 9, 4). Domnul îl întreabă pe viitorul apostol: „De ce mă prigoneşti?”, dar imediat după aceea nu zice: „Greu îmi este”, ci „greu îţi este”. Dacă nu am dobândit această compasiune şi dacă nu ne doare starea în care se află această lume depărtată de Dumnezeu, nu ne merităm numele de creştin, oricâte mărturii am aduce, inclusiv prin mijloace artistice. Ţine de esenţa credinţei noastre. Eu asta îmi doream să regăsesc într-un film despre persecuţiile la care au fost supuşi creştinii.