Cel mai spectaculos loc de pe faţa pământului

Începând cu vârsta ti­ne­reţii, într-un fel sau altul, omul este preocupat de a-şi găsi un rost pe lume, de a fi „cât mai“ în cen­trul lumii. Adesea, în di­fe­rite moduri şi cuvinte, auzi spu­nându-se: „Dacă aş avea posibilitatea, în primul rând financiară, prin câte locuri nu aş călători, câte experienţe nu aş acumula? Viaţa mea este mono­tonă acum, nimic spectaculos nu se întâmplă. Universul meu se reduce ca la dimensiunea unui orăşel de provincie, unde ajungi să cunoşti fiecare om şi fiecare străduţă, unde totul este previzibil şi plictisitor. Eu vreau să cuceresc lumea, să las ceva în urma mea. Şi câte n-aş putea să fac, dacă şansa mi-ar surâde?“. Chiar şi cei care-L ca­u­tă pe Dumnezeu simt nevoia de a-şi întări credinţa prin călătorii precum pelerinajele la locuri sfinte. Acolo caută icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte sau oameni înduhovni­ciţi, care să-i inspire.

Dar de ce vrem noi să fim „speciali“ cu orice preţ? Ce a făcut Iisus până la 30 de ani, când a început să propovă­du­ias­că? A fost un simplu tâmplar în Nazaret. Faptul că El a avut o viaţă cu nimic ieşită din comun în acei ani explică de ce atunci când a început să Se arate pe Sine ca Mesia (Mân­tuitor), făcând multe minuni, chiar rudele Lui au crezut „că-şi ieşise din fire“ (cf. Marcu 3, 21). La 12 ani, Iisus îi uimea pe învăţătorii de la templu cu ştiinţa sa. Dar nu a mai făcut nimic deosebit până nu a îm­plinit vârsta bărbatului desă­vâr­şit, când avea dreptul să ci­tească şi să tâlcuiască Scriptu­rile în sinagogă. Nu ar fi putut El să folosească cei aproximativ 18 ani scurşi şi să tot înveţe pe cei din jur ori să facă mi­nuni, vindecând sau înviind din morţi? Poate fi considerată această perioadă un timp pierdut? Chiar şi după Botezul Său, deşi fusese indicat public de către Sfântul Proroc Ioan drept „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“ (Ioan 1, 29), Mântuitorul nu-Şi începe imediat activitatea de propovăduire. După cum ne relatează Evangheliile sinoptice, El se retrage în pustie vreme de 40 de zile. Aceasta a inspirat şi inspiră pe mulţi dintre sfinţi să se retragă din lume. Numai după multă nevoinţă şi cură­ţire (despătimire), numai după ce agonisesc harul Duhului Sfânt, astfel de oameni îmbu­nă­tăţiţi încep să lucreze în lume. Dar chiar şi cei care ră­mân izolaţi de lume, fizic vor­bind, aduc lumea la ei, căci îi cuprind pe toţi oamenii în ru­gă­ciunile lor.

Alegerea care întotdeauna face ca viaţa să devină mai palpitantă

Femeia samarineancă, în dialogul purtat în miezul zilei cu Mântuitorul la fântâna lui Iacov, Îl provoacă pe Acesta prin cuvintele: „Doamne, văd că Tu eşti proroc. Părinţii noş­tri s-au închinat pe acest mun­te, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm“ (Ioan 4, 19-20). Cu alte cuvinte, cea care acum este înscrisă în calendar cu numele de Fotini (Luminiţa) credea că Dumnezeu se manifestă doar într-un anume spaţiu de pe pământ şi că de El nu te poţi apropia decât prin anumite ri­tualuri – gesturi şi jertfe exteri­oa­re. Hristos aduce un nou mod de raportare la Dumnezeu, arătându-i femeii că relaţia cu Dumnezeu devine una interioară: „Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr“ (Ioan 4, 24). Inima noastră este locul unde se întâmplă cele mai spectaculoase lucruri din lume. E şi dureros, dar e şi entuziasmant ce putem trăi atunci când ne cunoaştem inima în lumina Dumnezeului Celui Viu. În inimă le putem cuprinde pe toate – întreaga creaţie şi toţi oa­menii, pe cei vii şi pe cei adormiţi. Să nu căutăm pe pă­mânt sau să aşteptăm cu ochii pe cer, scrutând galaxiile, cele ce vor să vină la sfârşitul vea­cu­rilor. Căci „Împărăţia lui Dum­nezeu nu va veni în chip văzut. Şi nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, Îm­părăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru“ (Luca 17, 20-21). Iar unde este Împărăţia nu este nici plictiseală, nici mono­tonie, ci bucurie statornică şi o permanentă uimire.

Despre viaţa unui călugăr sau a oricărui creştin autentic se spune că nu trebuie să fie cu nimic deosebită la vedere. Că nimeni nu trebuie să caute senzaţionalul, stările înalte sau revelaţiile. Viaţa creştină este, în aparenţă, una cu nimic ieşită din comun, jalonată de ritmicitatea canonului de rugă­ciune, al slujbelor, al împlinirii datoriilor cotidiene etc. Dar taman această aparentă monotonie, această ieşire de sub controlul şi influenţa oricăror stimuli exteriori – în fapt, o reală „lepădare de sine“ –, face posibilă apropierea harului lui Dumnezeu. Suntem îndemnaţi de Mântuitorul să căutăm „Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui“ şi suntem încredinţaţi că toate câte ne sunt necesare vieţuirii pe acest pământ „se vor adăuga nouă“ (cf. Matei 6, 33). Iar în momentul în care gustăm din Împă­răţie, vom constata că nimic nu mai avem nevoie „să se adau­ge“, că putem să renunţăm chiar şi la nevoile noastre fireşti. Cunoaştem sfinţi care nu mai doreau să doarmă (precum Sfântul Simeon Stâlp­nicul) sau cărora nu le mai trebuia mâncare (precum Sfânta Maria Egipteanca).

Înăuntrul nostru este locul cel mai spectaculos de pe faţa pământului. Dar cât de des îl ratăm, deşi este chiar sub nasul nostru! Preferăm să ne concentrăm pe cele din afara noas­tră, precum cei ce aleg să pri­vească la televizor imagini din natură, în loc să iasă afară şi să se plimbe în aer liber. Ale­gem umbre şi proiecţii, ratând Izvorul din care se revarsă toate în lume. Mintea noastră este precum găleata samarinencii, nu ne poate stinge setea de cunoaştere. În urma dialo­gu­lui cu Hristos, femeia a re­nun­ţat a mai scoate apă din fântâna zidită de Iacov şi a ales să se bucure împreună cu cei­lalţi concetăţeni de prezenţa Izvorului vieţii. Întâlnirea cu Domnul, faptul că a primit cuvântul Lui în inima sa, i-a schimbat total viaţa. Dintr-o femeie casnică, limitată de prejudecăţi etnice şi religioase şi care trăia în concubinaj cu cel de-al şaselea său bărbat, samarineanca a devenit o misionară care a cutreierat multe ţări şi a întors multe suflete la Dumnezeul Cel în Treime Preaslăvit. Sfânta Fotini a pătimit ca muceniţă din po­runca crudului împărat Nero, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu cele cinci surori. Putea să trăiască şi să moară şi ea precum milioanele de femei care au sfârşit într-un anonimat de­săvârşit. Dar L-a ales cu toată inima pe Hristos –, iar această alegere întotdeauna face ca viaţa să devină mai palpitantă decât a tuturor aventurierilor şi spionilor la un loc. Acesta e creştinismul viu, cu totul diferit de creştinismul „bur­ghez“ şi „casnic“, atât de la mo­dă astăzi, din păcate.