Centenarul Marii Uniri fără Catedrala Mântuirii Neamului ar fi fost ca o Liturghie fără Proscomidie

Centenarul Marii Uniri evocă procesul istoric al desăvârşirii statului naţional român, realizat prin unirea provinciilor istorice româneşti cu România. La început a fost Unirea Basarabiei cu România (27 martie 1918), mai apoi Unirea Bucovinei cu România (28 noiembrie 1918) şi, în cele din urmă, Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu Ţara Mamă, România (1 decembrie 1918). Aceste trei uniri formează împreună Marea Unire de la 1918, evenimentul capital al istoriei noastre, fapta şi actul de voinţă al întregii naţiuni române. Unitatea şi independenţa naţională sunt cele două coordonate care definesc istoria poporului nostru începând cu epoca glorioasă a voievozilor Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Iancu de Hunedoara şi Matei Basarab.

Pentru scurtă vreme, în 1601, Mihai Viteazul a prefigurat visul numit un neam, o limbă, o ţară şi o credinţă, care s-a realizat parţial prin Unirea Principatelor Române sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, la 24 ianuarie 1859. Dar, fără jertfa eroilor căzuţi pe câmpurile de luptă de la Griviţa, Rahova, Smârdan sau Vidin, din 1877-1878 şi, respectiv, jertfele celor peste 800 de mii de soldaţi români căzuţi în războiul pentru reîntregirea neamului românesc din 1916-1918 nu s-ar putea vorbi despre Marea Unire a neamului românesc într-o ţară numită România, ca fruct al renaşterii conştiinţei naţionale a românilor.

Una dintre bătăliile cu cele mai adânci implicaţii pentru dezideratul Unirii a fost cea de la Mărăşeşti. Cele 50 de zile de luptă din vara anului 1917 sunt mărturia jertfei la datorie a iubitoarei de Hristos armate române.

Marea Unire din 1918 a adunat toate provinciile istorice locuite de români în cuprinsul aceluiaşi stat naţional, România. Unirea Basarabiei, a Bucovinei şi, în cele din urmă, a Transilvaniei cu Vechiul Regat a dus la constituirea României Mari.

La 27 martie/ 9 aprilie 1918, Sfatul Ţării din Chişinău condus de Ion Inculeţ, Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu a hotărât ca Basarabia să se unească necondiţionat şi pentru totdeauna cu România.

La 27 octombrie 1918 s-a constituit Consiliul Naţional Român al Bucovinei, sub conducerea lui Iancu Flondor, care a afirmat dorinţa Bucovinei de unire cu România, eveniment proclamat la 28 noiembrie 1918 prin hotărârea Congresului General al Bucovinei, afirmându-se „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Cermuş, Colaciu şi Nistru cu regatul României”. În aceeaşi zi, Sfatul naţional al germanilor din Bucovina s-a pronunţat pentru unirea acestei provincii cu România.

În ziua de 12 octombrie 1918, Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi Banat, întrunit la Oradea Mare, a redactat o declaraţie, prin Vasile Goldiş, declinând autoritatea parlamentului şi guvernului din Budapesta de a mai reprezenta naţiunea română.

În ziua de 18 noiembrie/ 1 decembrie 1918, „Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească”, întrunită la Alba Iulia, prezidată de Gheorghe Pop de Băseşti, un înţelept aflat la vârsta de 83 ani, a decretat „Unirea acestor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Cuvântarea lui Vasile Goldiş, centrul de greutate al acestei Adunări, s-a axat pe motivarea istorică a acestei hotărâri. Fiecare teritoriu românesc alipit Vechiului Regat şi-a adus prinosul său, încununând cu răsplata dreptăţii nemuritoare luptele şi suferinţele de veacuri ale unei naţiuni martirizate. Între cei care au contribuit la împlinirea acestui deziderat fundamental - desăvârşirea statului naţional - s-au numărat nenumăraţi slujitori: episcopi, vicari, consilieri, profesori de teologie, protoierei şi preoţi de parohie. Da, şi-au adus contribuţia în primele rânduri ale luptătorilor pentru unitate şi libertate naţională. Ideile naţionaliste au fost promovate şi prin periodicele bisericeşti ale vremii: „Telegraful Român” de la Sibiu, „Biserica şi Şcoala” de la Arad, „Foaia Diecezană” de la Caransebeş, „Unirea” de la Blaj, la care se adăuga acum şi „Gazeta Poporului” de la Sibiu, redactată de profesorii de teologie Nicolae Bălan şi Silviu Dragomir şi de catehetul Ioan Brosu. Intuind importanţa anului 1918, la 21 noiembrie, episcopii români din Transilvania, ortodocşii Ioan Papp al Aradului şi Miron Cristea al Caransebeşului şi greco-catolicii Iulian Hossu al Gherlei (devenit apoi cardinal), Dimitrie Radu al Oradiei şi Valeriu Traian Frenţiu al Lugojului, au semnat o „Declaraţie de adeziune” la Consiliul Naţional Român, prin care-l recunoşteau „ca singurul conducător politic al naţiunii române”. Actul a avut un ecou pozitiv în rândul clerului şi credincioşilor celor două Biserici.

La Marea Adunare de la Alba Iulia, din 1 decembrie 1918, s-a ales Marele Sfat Naţional, format din 212 membri - în care au intrat cei cinci episcopi români, teologi, protoierei şi preoţi. La 2 decembrie, Marele Sfat Naţional a ales Consiliul dirigent, iar la 14 decembrie, o delegaţie alcătuită din Vasile Goldiş, Alexandru Vaida Voievod şi episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu a prezentat Regelui Ferdinand, la Bucureşti, Actul Unirii Transilvaniei cu România. Decretul Regal din 24 decembrie 1918 a consfinţit hotărârea istorică de la Alba Iulia, fiind învestit cu putere de votul Parlamentului din 29 ianuarie 1919. Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat a adus schimbări radicale şi în viaţa Bisericii, mai ales a celei Ortodoxe. Ierarhii din provinciile alipite au intrat, la 30 decembrie 1919, în componenţa Sfântului Sinod de la Bucureşti, conform rânduielilor canonului 34 apostolic, iar la 31 decembrie 1919, Episcopul Miron Cristea a devenit Mitropolit Primat al României. Între marile împliniri ale Unirii de la 1 decembrie 1918 s-a numărat construirea catedralei ortodoxe din Alba Iulia, în numai un an şi jumătate, având ca arhitect pe V. G. Ştefănescu şi pictor pe Costin Petrescu. Catedrala a fost sfinţită la 15 octombrie 1922 de către Mitropolitul Primat Miron Cristea, cu ocazia încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române aproba ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de Patriarhie, confirmată prin Tomosul Patriarhului Ecumenic, din 30 iunie 1925. Legea şi Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române prevedea participarea masivă a laicilor la viaţa Bisericii, conform Statutului şagunian.

Din păcate, Unirea nu a fost acceptată prea uşor de foştii stăpânitori, mulţi români fiind jertfiţi pe altarul unităţii naţionale. Ziua de 1 decembrie 1918 este împlinirea unui drum istoric punctat de jertfe, de sacrificii, de izbânzi şi înfrângeri, un drum al crucii, al tragerii pe roată, un drum al aşteptărilor, al speranţelor în dreptatea lui Dumnezeu, aşa cum stă săpat în piatra de pe frontispiciul Arcului de Triumf din Bucureşti: „După secole de suferinţe creştineşte îndurate şi lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale, după apărarea plină de sacrificii a civilizaţiei umane, se îndeplini dreptatea şi pentru poporul român”. Da, cu păgânii, românii - militari sau civili - nu au avut nici ţară şi nici credinţă de împărţit. Ei nu au ezitat niciodată „să se jertfească pentru neamul lor”, ci au fost gata oricând să îşi asume sacrificiul suprem. Valorile creştine şi virtuţile militare au însemnat pentru ei, într-un tot unitar, alfa şi omega unei vieţi împlinite. S-au mişcat între aceste două coordonate cu seninătatea pe care ţi-o imprimă conştiinţa împlinirii unei datorii sfinte faţă de credinţă, de neam şi ţară. Ei au luptat împotriva celor care au vrut să ne răpească patrimoniul naţional şi spiritual. O astfel de atitudine nici Dumnezeu nu o condamnă. De multe ori, pacea propovăduită de Biserică a trebuit dobândită prin luptă.

Rovine, Posada, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Războieni, Podu Înalt, Călugăreni, Plevna, Griviţa, Smârdan ş.a. stau mărturie în acest sens. Cei care au ţinut la neamul lor nu şi-au înclinat capul, nici nu şi-au întors obrazul, ci s-au angajat în luptă. În atari situaţii, Dumnezeu cere omului alte măsuri comportamentale, mai ales atunci când este în discuţie trilogia identităţii lui - credinţa, neamul şi ţara.

Însă, din păcate, ceea ce s-a conservat odinioară prin sânge, astăzi se vinde la metru pătrat (pământul), la metru cub (pădurile) şi la kilogram (zăcămintele); şi mai dureros este că morala acestui popor se vinde pe fonduri europene. Explicaţiile ar fi de prisos.

Sigur, pacea este preferabilă războiului, dar nu cu orice preţ. Ce ar fi însemnat dacă de-a lungul celor 100 ani nu s-ar fi luat atitudine împotriva sistemelor totalitariste? Să fiţi încredinţaţi că astăzi nu am fi avut nici Paşti şi nici Crăciun. Iar Dumnezeu ar fi fost scos afară din ţara noastră, nu, însă, din sufletele noastre. Or, ce ar fi însemnat neamul şi ţara fără Dumnezeu?!

Făuritorii Unirii ne-au lăsat modelul şi convingerea că istoria unui neam este pentru fiecare o istorie a slujirii până la sacrificiu. De aceea, gloriile celor care s-au jertfit pentru această ţară au fost, sunt şi vor fi nepieritoare.

Şi dacă pe relicvele celor care au înfăptuit Unirea de la 1 decembrie 1918, românii, în semn de recunoştinţă şi de mulţumire adusă lui Dumnezeu, au construit catedrala ortodoxă din Alba Iulia, acum, de Centenarul Marii Uniri, - deşi bucuria acestui moment este umbrită de absenţa Basarabiei, Bucovinei şi Ţinutului Herţei, care, teritorial, sunt „chiriaşe în imperii” (Adrian Păunescu) -, Biserica şi Ţara aduc lui Dumnezeu prinos de recunoştinţă Catedrala Mântuirii Neamului (acesta este numele legitim al catedralei), - mântuire a celor vii şi a celor morţi -, o catedrală pe care o consider diadema prin excelenţă a Centenarului Marii Uniri şi care se poate număra printre puţinele minuni ale lumii realizate în intervalul 1918-2018.

Aşadar, acum, când un Centenar al Marii Uniri, cu plusurile şi cu lipsurile lui, îşi închide porţile istoriei pentru ca un altul, cu necunoscutele lui, să şi le deschidă, nu ne rămâne decât să ne rugăm lui Dumnezeu, Cel în Treime închinat şi preamărit, să binecuvânteze România - Grădina Maicii Domnului - şi să o ocrotească cu sfinţii Săi îngeri şi cu toţi sfinţii, din toate timpurile şi din toate locurile, ca la sfârşitul celui de-al doilea Centenar al Marii Uniri să-i găsească pe oamenii acestei Ţări uniţi în adevăratul înţeles al cuvântului!