Colinda sau istoria cântată a înomenirii Fiului lui Dumnezeu

Istoria colindelor – aceste fascinante creaţii populare care au legănat pruncia noastră, a părinţilor şi a bunicilor noştri – nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ci pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani. Strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Mântuitorului lumii.

Se apropie sărbătoarea Naşterii Domnului, pe care poporul românesc o aşteaptă într-un mod cu totul special. Orice eveniment deosebit cade-se a fi primit cu pregătire. Doar dacă ne gândim la marele praznic al Învierii Domnului, Biserica a rânduit o săptămână specială, cea a Sfintelor Pătimiri, ca să ne desluşească neîndoielnic sensurile Jertfei Mântuitorului dăruite nouă prin Cruce şi Înviere şi să ne pregătească a-L întâlni pe Hristos ridicat din morţi. În preajma Crăciunului, pregătirea aceasta nu s-a făcut printr-o perioadă liturgică bine determinată, ci poporul credincios şi-a statornicit-o prin tradiţia cântărilor populare religioase, textele lor lămurindu-ne taina înomenirii Fiului lui Dumnezeu. Le-ascultăm cu bucurie, dar de multe ori nu prea le înţelegem mesajul sau ne rezumăm să apreciem doar execuţia liniei melodice. Versurile lor simple, dar fascinante deopotrivă ascund o teologie adâncă, înfăţişată în strai de cuvânt ales. De fapt, ele se dovedesc o continuare a slujbelor din Biserică – deoarece bunul creştin de odinioară, ajuns acasă de la dumnezeiasca Liturghie, unde a auzit, din Sfânta Evanghelie ori din predica preotului, istoria întrupării şi Naşterii Mântuitorului nostru, la plăpânda lumină a opaiţului, candelei sau lumânării, încălzit de focul vetrei humuit, a alcătuit poezii religioase de o sensibilitate aparte, strecurând în ele adevăr evanghelic şi farmec artistic. Atât de mult s-a contopit sărbătoarea Crăciunului cu obiceiul colindatului, încât fără acesta, praznicul preaslăvitei Naşteri ar fi mai sărac. Le auzim an de an, suntem familiarizaţi, dar mai ales încântaţi de ele, încât rareori ne-am pus problema să le desluşim istoricul şi sensurile lor profunde.

Cântece care vestesc întruparea Mântuitorului lumii

Aşadar, de unde a început povestea colindului şi a colindatului? După mulţi istorici şi etnografi, obiceiul colindatului trebuie căutat în Imperiul Roman, în perioada precreştină a sa. Romanii numeau „calendae“ primele zile ale fiecărei luni, când organizau festivităţi în cinstea unor zei, mergând din casă în casă, intonând un fel de cântece rituale cu caracter augural: urări pentru fertilitate, rodire şi belşug. Acest obicei se practica şi la începutul anului agrar ori la sfârşitul său, ba chiar şi toamna, în perioada culegerii recoltei. Nu departe de acest ritual erau şi tracii, chiar dacii care, prin sărbători asemănătoare, îşi cinsteau zeii. În lumea romană erau foarte cunoscute festivităţile „calendelor“ lui Ianuar, închinate, după cum se ştie, străvechiului zeu latin, Ianus Geminus, cel cu două feţe. Se pare că însăşi denumirea de „colindă“ de aici provine.

Însă, odată ce poporul românesc, chiar în perioada plămădirii sale ca neam, l-a întâlnit pe Hristos, vechile colinde păgâne au fost încreştinate, textele acestora fiind rezervate unor istorii biblice, cu precădere legate de întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu. Drumul de la „calendae“ la „colinde“ s-a parcurs, aşadar, în mai multe secole. Cântecele noilor „calende“, colinde, nu mai preamăresc pe Ianus Geminus, nici pe tracul Dionisos, nici alte zeităţi, ci ele încep să vestească Naşterea Domnului, să facă urări creştineşti de sănătate, de belşug şi de pace pentru anul nou.

Vasăzică istoria acestor fascinante creaţii populare, care au legănat pruncia noastră, a părinţilor şi bunicilor noştri, nu vine pe calea cărţii, a bibliotecii, ci pe calea străveche a drumului bătătorit de tălpile strămoşilor noştri, timp de aproape două mii de ani, strămoşi care umblau şi colindau din casă în casă, din familie în familie, anunţând vestea cea mântuitoare a întrupării Mântuitorului lumii. Ele aduc din imemoriale timpuri credinţa lor, întărindu-o şi pe-a noastră în realitatea întrupării Celui veşnic născut din Tatăl. Nu putem vorbi, aşadar, de vreo perioadă din istoria noastră ca neam în care românii să nu fi colindat sau să nu fi fost colindaţi. Atât de firească se arăta tradiţia colindatului, că foarte rar a fost contestată, iar cei ce îndrăzneau a o tăgădui se arătau duşmani ai însăşi credinţei nestrămutate a românilor. Iată o dovadă în acest sens: un document datând din anul 1647 ni-l înfăţişează pe pastorul Andreas Mathesius din Cergăul Mic, judeţul Alba, care se plânge de un obicei împământenit printre românii „îndărătnici“ – de a colinda din casă în casă în noaptea de Crăciun, refuzând să înveţe psalmi. Încercarea pastorului de a „hărbătălui“ acest obicei a fost întâmpinată de o adevărată zaveră din partea ortodocşilor, care l-au ameninţat cu plângere la cârmuire. Pe lângă informaţiile exacte despre practica colindatului, memorialul pastorului Mathesius este o importantă mărturie a vechimii acestui obicei românesc. Tot din secolul al XVII-lea avem o altă mărturie despre colinde, de data aceasta din Muntenia: în notele sale de călătorie, arhidiaconul Paul de Alep precizează că obiceiul colindatului se practica atât în Ajun, cât şi în ziua de Crăciun, când prin târgurile Munteniei cete de colindători însoţiţi de lăutari vesteau Naşterea lui Iisus.

Colindele, înscrise în Patrimoniul imaterial al UNESCO

Nici Moldova nu rămâne mai prejos: domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir, în cartea Descriptio Moldaviae, face referire la tradiţia colindatului, iar în Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, autorul lansează o ipoteză interesantă cu privire la originea mult cunoscutului refren „Leru-i Ler“, legându-l de numele împăratului roman Aurelian. Observăm că încă din secolul al XVII-lea în cele trei Ţări Române colindatul era o tradiţia atât de înrădăcinată în conştiinţa românilor, că orice încercare de a o zădărnici însemna un atentat la credinţa lor.

Cât priveşte primele colecţii cunoscute, avem şi aici o adevărată epopee, căci colinda a suscitat de timpuriu interesul iubitorilor de cultură şi frumos. Amintim că o primă culegere de colinde s-a realizat tot în secolul al XVIII-lea, la sfârşitul unei Catavasier tipărit la Râmnic, în 1747. Colindele inserate au fost prefaţate de o succintă notă explicativă: „Aicea, la sfârşitul cărţii, puserăm şi stihirile ce le cântă copiii când umblă cu steaua, în seara naşterii lui Hristos. Şi, cetitorule ce vei citi şi cu poetice vei socoti, şi de nu vor veni la număr (silabisirile), bine să ştii că noi, precum le-am găsit, aşa le-am şi tipărit, după cum s-au obicinuit a se cânta, şi n-am umblat a le număra“. A urmat trudnica lucrare a renumiţilor folclorişti, teologi şi muzicologi români, care a dat naştere la numeroase colecţii de colinde, depozitare a unei inegalabile creaţii de secole a poporului român dreptcredincios, închinată praznicului Naşterii Domnului Hristos. Recunoscându-se valoarea inestimabilă a colindelor româneşti, precum şi tradiţia colindatului în cete, UNESCO a trecut străvechiul obicei în Patrimoniul său imaterial, începând cu anul 2013.