Discursul științific al bioeticii nu trebuie să facă abstracție de credința mărturisită

Ca disciplină nouă, bioetica s‑a dezvoltat în ultima jumătate de secol, ea cunoscând o consistentă evoluție în încercarea de a oferi răspunsuri unor fenomene noi și, de multe ori, contradictorii, apărute ca urmare a dezvoltării tehnologice care a dus la apariția unor probleme de ordin etic. Câmpul de acțiune al bioeticii cuprinde problematica începutului și sfârșitului vieții, clonarea, contacepția, avortul, eutanasia, transplantul sau experimentele umane. Sunt preluate elemente și principii din biologie, medicină, filosofie, sociologie, psihologie sau drept, și pe baza acestora clarifică posibilele alegeri tehnice și etice în medicină, biologie sau genetică.

Bioetica, în general, și bioetica creștină, în special, au devenit normative, în sensul că se pronunță asupra cali­tății obiectivelor, a eficienței și perspectivelor lor pentru viață și promovarea acesteia, având ca preocupare prescrierea regu­li­lor deontologice după care tre­buie judecate anumite proble­me și bazându‑se pe principiile puse la dispoziție de alte disci­pli­ne. Valoarea oricărei ființe u­mane nu depinde de calitatea vieții. Omul este valoros în si­ne, prin ceea ce este el și nu prin ceea ce face sau posedă. Va­loarea, sacralitatea și invio­la­­bilitatea oricărei vieți umane își au rădăcina în Dumnezeu. Via­ța umană este sacră, fiindcă de la începutul ei comportă acțiunea creatoare a lui Dum­ne­zeu și rămâne pentru totdea­u­na într‑o legatură specială cu Creatorul său, unicul său scop.

O schimbare completă a vieții

Marea întrebare care se pu­ne în fața tehnicilor rezultate din dezvoltarea științelor bio‑medicale este dacă tot ce este posibil este și permis sau folosi­tor? Răspunsul bioeticii creș­ti­ne este unul negativ. Întrucât este creație și nu creator, omul nu se poate erija în proprietar al lumii după bunul său plac, ci trebuie să aibă respect față de viață, față de propriul trup devenit „templu al Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19) și de legile biologice. Orice atentat la adresa vieții este o nerespec­ta­re a legilor și a finalității stabilite de Dumnezeu Creatorul. În domeniul biomedical, rolul creș­tinului este unul terapeutic.

Bioetica creștină consideră că știința în sine nu este nici bună, nici rea: este bună sau mo­rală, dacă cercetătorul respectă în el și în alții persoana umană și este rea sau imorală dacă lezează demnitatea per­soa­nei umane. Acestea sunt prin­cipiile creștine pe baza cărora trebuie formulate răs­pun­surile la problemele presan­te dictate de avansul tehnologic.

O contribuție marcantă pri­vind delimitările dintre bioeti­ca seculară și cea creștină a a­vut‑o prof. Herman Tristram Engel­hardt, unul dintre teoreticienii și pionierii bioeticii creștine, convertit la Or­todoxie în anul 1991, fiind unul dintre fondatorii bioeticii americane, contribuția sa la cercetarea științifică în domeniu fiind remarcabilă. În viziunea prof. En­gelhardt, Orto­doxia implică o schimbare completă a vieții și unire deplină cu Hristos. Fun­da­mentele bioeticii din perspectivă creștină stau în Hris­tos În­suși, prin care ajun­gem la Sfânta Treime.

Lumea occidentală încearcă să vadă lumea în valori separate de Dumnezeu și, de aceea, discursul este despre o viață etică și nu despre o viață creștină. Toată lumea trebuie să‑și dorească comuniunea cu Sfânta Treime, prin Hristos, așa cum a fost gândită de Sfinții Părinți. Opera bioetică a prof. H. T. Engelhardt repre­zintă o căutare a fundamen­te­lor și a modului de existență ale ființei umane, în încercarea de a lua deciziile morale adecvate. Scrierile sale explorează criza socială contemporană, pentru a evidenția schimbările morale și politice remarcabile ale vremurilor noastre.

Teologia creștină mărtu­ri­sește mereu nevătămarea vie­ții umane în pântecele ma­mei

Într‑o lume pluralistă din punct de vedere religios și secularizată în ceea ce privește preocupările spirituale, prof. H. T. Engelhardt reflectă imaginea unui misionar râvnitor care, în discursul său științific, nu face abstracție de credința pe care o mărturisește. La Engelhardt, modelul cunoașterii morale se creionează ca model exclusiv al comunității. Convertirea cre­din­ței și nu a rațiunii va conduce la acordul moral. Doar a­tunci când oamenii traiesc în co­munitate și comuniune se poa­te ajunge la un acord în pri­vința proble­me­lor morale lega­te de medicină și îngrijirile medicale.

Clonarea umană sau reproducerea monopersonală încal­că, în viziunea prof. Engel­hardt, mai multe dintre nor­mele creștine și contravine în­vă­țăturilor Sfintei Scripturi și a teologiei Sfinților Părinți ai Bi­sericii. Clonarea umană implică reproducerea în afara unirii trupești dintre soți, este asexuată în sensul că procrearea este lipsită de combinarea materialului genetic de la soț și de la soție și, cel mai important, exclude pe Dumnezeu‑Creato­rul din procesul creației. Omul cau­tă o autosuficiență repro­duc­tivă nedorită de Creator și se pierde, astfel, atât binecuvântarea lui Dumnezeu, cât și caracterul sa­cru al nașterii de prunci.

Fertilizarea folosind material genetic trebuie făcută cu discernământ duhovnicesc și trebuie abordată cu pocăință, ca o concesie făcută slăbiciunii omenești. Faptul că un program de cercetare aduce bene­ficii nu înseamnă că îl și justi­fică. Scopul nu scuză mij­loa­cele. Permițând dezvoltarea și per­fecționarea tehnicilor de clonare, se va ajunge la perfec­ționarea și acceptarea clonării umane. Mai este nevoie doar de un progres minor pentru atingerea tuturor condițiilor necesare pentru realizarea clonării reproductive, chiar dacă a­ceas­ta nu a fost niciodată intenția cercetării originale.

Contracepția și sterilizarea voluntară nu sunt probleme mo­rale pentru bioetica secula­ră. Libera alegere a adulților de a folosi contracepția sau steri­li­zarea nu ridică probleme mo­rale, indiferent dacă este vorba despre persoane căsătorite sau nu. Contracepția este privită ca un mijloc de control al destinului reproductiv. Dintr‑o perspectivă seculară, reproduce­rea neplanificată apare ca o absurdă impunere a naturii asu­pra planurilor și a plăceri­lor per­sonale. În acest sens, con­tra­cepția apare ca parte integrantă în trasarea destinului propriu. Creștinismul tradițio­nal abordează contracepția din­tr‑o perspectivă radical diferi­tă. Abordarea creștină în a­ceas­tă privința este una aflată în directă legătură cu respec­tarea posturilor, care fac parte din asceza creștină. Dacă o familie se oprește de la vie­țuirea matrimonială în zilele de miercuri și vineri, în zilele de sâmbătă și duminică, în zilele de sărbători sau în zilele de post rânduite, viețuirea ma­trimonială este deja direcțio­na­tă spre Dumnezeu.

Limitarea nașterilor trebuie să fie legată de starea de sănă­tate fizică a soției, de sănă­tatea morală a unirii conjugale, de situația economică a familiei și de sănătatea duhovnicească prin care iubirea dintre soți este orientată spre Dumnezeu. Planificarea familială, prin mij­loace naturale sau artificia­le, nu este niciodată normă, ci împotriva normei. Norma este încrederea ascetică în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în timp ce comportamentul con­tra­ceptiv pune în lumină autosuficiența personală, confortul și satisfacția proprie.

Avortul sau uciderea inten­ționată a embrionilor a fost con­siderată întotdeauna de că­tre Biserică un eșec al iubirii și una dintre cele mai rele fapte, indiferent dacă embrionul este persoană sau nu. Canoanele bi­sericești nu fac nicio distincție între avorturile timpurii și cele târzii. Teologia creștină mărtu­ri­sește mereu nevătămarea vie­ții umane în pântecele ma­mei. Creștinii sunt chemați să se angajeze în reproducere cu dragoste, smerenie și fără a lua viața umană încă nenăscută. Canoanele fac referire nu numai la cei care fac avorturi, ci și la cei care asigură substanțe a­bortive. Canoanele condamnă limpede și constant practica avortului intenționat, pe care o leagă de omor.

Familia este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea ființei umane. Practicarea avortului, atât în cadrul căsătoriei, cât și în afara ei, este o crimă îm­po­triva vieții umane, în general, și a copilului, în special. Bise­rica, cu întreaga ei învățătură dogmatică, morală și canonică în­te­meiată pe Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție a fost întot­dea­una împotriva avortului.

Avortul trebuie combătut și pentru sărăcia spirituală pe care o aduce celor doi soți, precum și pentru consecințele nefaste asupra sănătății femeilor în cauză. Din perspectivă creș­ti­nă și în viziunea prof. H. T. Engelhardt, avortul nu poate rămâne fără urmări. Efectele crimei se transmit nu doar asupra părinților, ci și asupra ramurilor colaterale ale arborelui genealogic. De aceea este nevoie de Sfânta Liturghie și de multă rugăciune, pentru men­ținerea păcii în respectivele familii.

Eutanasia sau sinuciderea asistată devine din ce în ce mai acceptată în lumea seculari­za­tă contemporană. Înțelegerile con­temporane eronate ale vizi­u­nii creștine asupra sinuciderii asistate provin dintr‑o incapa­ci­tate de a aprecia modul în ca­re Biserica a deosebit sinuci­de­rea cauzată de factori externi asu­pra propriei persoane, act care în viziunea modernă apa­re doar ca sinucidere. Prof. H. T. Engelhardt aduce ca exemplu martiriul sfinților sau jertfa lui Hristos, care în viziu­nea contemporană atee este în­țeleasă ca eutanasie sau sinucidere. În viziunea creștină, măr­­turisirea credinței cu aș­tep­­tarea de a fi martirizat nu înseamnă sinucidere. A acționa cu intenția de a muri ca martir nu înseamnă sinucidere. Mar­ti­riul poate fi înțeles doar în interiorul deplinătății credinței, care își asumă moartea lui Hristos.

David Thomasma, un sus­ținător al eutanasiei, spunea: „Aș sugera ca cererea sinuci­de­rii asistate sau eutanasiei la ce­rerea familiei să constituie un exemplu de eutanasie justificabilă, deși știu că Biserica nu‑și va schimba poziția prea cu­rând”. Înțelegerea contemporană seculară generală a sinuciderii este, astfel, radical dife­rită de cea a creștinismului tradițional. Problema sinucide­rii asistate de medic dezvăluie diferențe fundamentale în înțe­legerea teologiei morale. Viața umană are o valoare intrinsecă. Tradiția iudeo‑creștină sus­ține că omul a fost creat după chipul lui Dumnezeu și, ca urmare, viața umană are dem­nitate, sfințenie și este inviolabilă. Principiul secular, non‑religios, consacrat în tra­tatele de drepturile omului, conform căruia nimeni nu trebuie să ucidă are la bază sfințenia iudeo‑creștină.

Transplantul de țesuturi sau organe constituie actul medical prin care părțile compromise morfologic sau funcțional sunt înlocuite cu altele, dovedite a fi sănătoase. În ultimii ani, problema etică a transplanturilor a devenit din ce în ce mai complexă. Progresul tehnicilor, evo­luția imunologiei, geneticii și biologiei moleculare, crește­rea cererilor comparativ cu numărul restrâns de donatori au făcut ca aceste probleme și dileme etice legate de transplant să devină din ce în ce mai complexe. Prelevarea de țesuturi și organe umane de la persoanele decedate se face numai dacă moartea cerebrală a fost confirmată medical. Prelevarea se poate face numai cu acordul scris al familiei. Medicii care constată moartea cerebrală și cei care efectuează prelevarea și transplantul trebuie să facă parte din unități funcționale sau servicii distincte.

În viziunea lui Engelhradt, creștinii tradiționali într‑o lu­me post‑creștină sunt conside­rați devianți culturali. Ei a­bor­dează totul în contratimp cu societatea din jurul lor. Din pricina Învierii lui Hristos, creș­tinii știu că moartea nu este sfârșitul, ci începutul vie­ții. În gândirea sa, H.T. Engel­hardt explorează caracterul u­nei morale creștine, care ia în serios fundamentarea ei pe o experiere durabilă a Dumne­zeului personal și transcendent. El fundamentează moral abordarea creștină a provo­cărilor bioetice, ținând mereu cont de efortul ascetic de unire cu ființa personală și transcendentă a lui Dumnezeu. Cadrul teoretic al bioeticii lui Engel­hardt include multiple perspective morale, care se întrepă­trund.

Bioetica creștină nu poate fi deplin înțeleasă, în afara unei vieți creștine tradiționale. Acce­sul la conținutul și semnificația acesteia atârnă de creșterea în interiorul unei vieți pline de credință, dragoste, milostenie, asceză, slujire și participare la tainele Bisericii.

O bioetică creștină trăiește în experiența tradiției neîntrerupte a teologiei. Bioetica creș­tină corect înțeleasă face parte integrantă din pretențiile pe care Dumnezeu le are asupra noastră, pretenții care, în cele din urmă, trebuie să ne pă­trundă pe noi toți.