Echipa emisiunii „Tineri către tineri“, în excursie pe Rarău

- Să mergem împreună într-un loc unde să ne cunoaştem mai bine!

- Da, cred că avem multe de povestit fiecare despre propria persoană!

- Putem planifica detalii pentru emisiunile următoare!

- De acord! Dar unde?

- Ar fi de preferat un loc liniştit, nu foarte plin de oameni, unde ne putem ruga, dar şi discuta despre emisiunea noastră.

Aşa ne-am îndreptat spre Munţii Rarău. Ce alt loc ar fi mai fascinant? Ei, nu mă îndoiesc! Cu siguranţă o să numiţi acum şi alte locaţii mult mai interesante, însă vrem să vă împărtăşim câte ceva din experienţa noastră de trei zile trăită pe Rarău, din excursia desfăşurată între 24-26 martie 2017.

Ne-am văzut, aşadar, îmbarcaţi în trenul ce mergea cu viteză mare spre Cluj. Nu, nu am mers în Transilvania, ci ne-am oprit în gara din Câmpulung Moldovenesc. Ne-am făcut cruce şi am înaintat cu paşi mari spre Mănăstirea Sihăstria Rarăului. E prima noastră experienţă de acest fel împreună, ca echipă a emisiunii radio „Tineri către tineri“. Pe drumul prin pădure, fiecare în sinea lui credea că nu va mai dura mult timp şi ploaia îşi va face apariţia. Cerul plin de nori anunţa asta. Da, am avut dreptate. Picăturile de ploaie erau acompaniate de tunete şi fulgere zgomotoase. Dar asta, Slavă Domnului, s-a întâmplat după ce am intrat pe poarta mănăstirii. Nu ne-a atins niciun picur de ploaie până nu am ajuns la mănăstire. Am simţit că Dumnezeu ne-a aşteptat să ajungem, ca El să trimită ploaia. Am simţit o binecuvântare cerească! Mănăstirea Sihăstria Rarăului este poziţionată în inima muntelui, fiind înconjurată de brazi şi de o ceaţă groasă. Pictura, atât interioară, cât şi exterioară, îţi bucură văzul prin culorile calde.

Dialogul cu părintele Ioan, o mare binecuvântare

Ne-a chemat clopoţelul ce anunţa ora cinei şi am gustat din bucatele călugăreşti. Următoarea zi, fiind Buna Vestire, am participat la slujba de priveghere, o slujbă care ne-a odihnit mintea şi sufletul după drumul obositor. Noi nici nu ştiam că ceea ce va urma va fi, de fapt, mult mai greu... Ne-am alinat apoi cu câteva ore de somn. A doua zi, dis-de-dimineaţă, am participat la Sfânta Liturghie. După slujbă, nu puteam porni la drum fără să luăm binecuvântare de la părintele stareţ Ioan, care ne-a povestit ce făcea el la vârsta noastră. Ne spunea că la 20 de ani era în armată şi se gândea ce cale să aleagă: călugăria sau căsătoria, iar după o întâlnire cu părintele Ioan Iovan s-a încredinţat că se va călugări. Ne mai spunea părintele că în lume sunt multe duhuri rele, dar să nu ne înfricoşăm pentru că un singur înger poate alunga tot iadul atunci când omul face voia lui Dumnezeu. Mi-a plăcut dialogul cu părintele Ioan. Simţeam vocea lui caldă şi tremurândă ca pe o îmbrăţişare.

Am pornit apoi la drum. Traseul abrupt pe potecile de munte ne-a îndemnat să ne înălţăm gândul şi privirea către cer. Rugăciunea inimii nu ne lipsea de pe buze. Ne-am oprit la un popas şi prietenul nostru Emilian ne-a propus să citim un capitol din Faptele Apostolilor ca să vedem cum trăiau primele comunităţi de creştini.

Am ajuns la destinaţie. Cabana albă de pe Rarău, împodobită cu zăpadă, ne aştepta pentru a ne oferi un loc călduros în noaptea ce urma. Pe ferestrele camerelor ne salutau Pietrele Doamnei. Aflate la o altitudine de aproximativ 1.600 de metri, Pietrele Doamnei nu se lăsau dezvăluite în totalitate, ci erau acoperite cu o ceaţă densă. Asta le făcea să pară misterioase. Eram curioşi şi voiam să le vedem mai de aproape. Era oare momentul acum să le escaladăm? Se pare că nu; întunericul îşi făcea apariţia. Seara de sâmbătă am petrecut-o revenind la jocurile copilăriei. Şi nu ne este ruşine să recunoaştem că am fost nişte copii mari, care au învăţat prin joc să aibă încredere în ceilalţi colegi ai echipei, să se susţină la nevoie, să înţeleagă că timpul este o barieră în a-ţi exprima toate ideile şi multe altele. Discuţiile şi exerciţiile sperăm că ne vor ajuta să lucrăm mai eficient în echipă şi să facem emisiunea mai bine decât am făcut-o până acum.

A venit ziua odihnei. Noi însă nu ne-am odihnit deloc, ci am început ziua de duminică urcând până la Piatra Şoimului. Priveliştea era încântătoare. Brazii - acoperiţi de un strat consistent de zăpadă, vârfurile abia zărindu-se. Drumeţia aceasta nu a durat mai mult de o jumătate de ceas. Apoi am pornit spre Mănăstirea Rarău pentru a participa la Sfânta Liturghie. Aţi simţit vreodată că mergeţi pe un drum şi nu se mai termină? Cam asta am simţit noi de la Cabană până la Mănăstirea Rarău, când ni se părea că cei şase kilometri s-au schimbat în douăzeci. Mănăstirea aceasta a fost ctitorită de domnitorul Petru Rareş în anul 1538. Am găsit biserica plină de oameni. Sfinţii pictaţi pe icoane zâmbeau şi se bucurau că am ajuns cu bine lângă ei. Predica părintelui stareţ, scurtă şi la obiect, ne-a dat câteva clipe de meditaţie pentru drumul de întoarcere către cabană.

Am simţit că am petrecut trei zile care ne-au apropiat extrem de mult. Am simţit că am fost o echipă: toţi pentru unu şi unul pentru toţi. Am simţit emoţii pe care nu cred că le voi mai trăi! Am simţit că Dumnezeu ne-a purtat pe braţele Sale.

Apoi am plecat spre gara din Pojorâta. Am urcat bucuroşi în vagonul trenului care venea de la Cluj. Drumul către Iaşi a fost mai scurt decât ne-am aşteptat. Timpul din tren s-a scurs atât de rapid, precum s-au scurs şi cele trei zile petrecute împreună. Ne rămân ca amintire fotografiile şi mai ales imaginile din memoria fiecăruia. Experienţa aceasta cred că nu o voi uita niciodată. Mi-am dat seama că a fi parte dintr-o echipă înseamnă foarte mult şi mai presus de toate am realizat că Dumnezeu este lângă mine tot timpul. Mai ales în situaţiile limită. (Emanuela Maftei, ATOR Iaşi)