„Fragmente ale istoriei Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă“

În seara zilei de marţi, 23 februarie 2016, a avut loc şedinţa lunară a Cercului de Istorie Bisericească „Arhiereu Narcis Creţulescu“ din cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi.  Amfiteatrul T24, locul ce a găzduit manifestarea, a fost plin atât cu studenţi, cât şi cu alţi pasionaţi de istorie. Dintre cadrele didactice au participat pr. prof. univ. dr. Ion Vicovan, decanul facultăţii şi mentor al cercului, şi lect. univ. dr. Daniel Niţă-Danielescu.

Şedinţa de marţi a fost cea de-a doua consecutivă dedicată „Fragmentelor istoriei Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă“. Dacă la şedinţa precedentă tematica a fost abordată prin raportarea la ideologie şi viaţa monastică, prin prezentarea comunicărilor „Biserica Ortodoxă Română între naţionalism şi socialism“ şi „Părintele Nil Dorobanţu sau Monachus Absconditus“, de această dată intervenţiile au avut o valenţă legislativ-culturală.

„Efectele sovietizării în Biserica Ortodoxă Română“

Prima prezentare a aparţinut masterandului în anul I la Facultatea de Istorie a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza“ din Iaşi şi absolvent al Facultăţii de Teologie, Daniel Filip, care a vorbit despre „Efectele sovietizării în Biserica Ortodoxă Română“, evidenţiind „represiunea“ la care a fost supusă instituţia şi „resemnarea“ din cadrul acesteia în sens de acceptare a condiţiilor impuse de regim, pentru a nu pierde libertatea de a propovădui învăţătura Mântuitorului Hristos. Daniel Filip a făcut o prezentare a cadrului legislativ prin care regimul comunist a restrâns şi marginalizat activitatea socio-culturală a Bisericii în perioada 1944-1959. Până la abdicarea forţată a Regelui Mihai din 30 decembrie 1947, cadrul formal de exercitare a libertăţii religioase a fost garantat prin Constituţia din 1923. Anul 1948 a adus o serie de schimbări în primul rând prin noua Constituţie, care a oferit cadrul legal pentru implicarea regimului în problemele interne ale Bisericii. Pe noile baze constituţionale a fost reglementat regimul general al cultelor prin decretul 177 din 1948, prin care statul salariza preoţii în condiţiile în care aceştia nu aveau o „atitudine antidemocratică“. Această prevedere pozitivă la prima vedere a sporit dependenţa clericilor faţă de regim şi i-a expus controlului acestuia, devenind un fel de funcţionari publici. Această mişcare a însemnat o marginalizare a Bisericii în cadrul societăţii în condiţiile în care orice activitate desfăşurată de un preot în spaţiul public era dezagreată de regim putea primi eticheta de „atitudine antidemocratică“, urmând a fi sancţionată prin oprirea subvenţiei de salarizare a acestuia. În toată această perioadă, obiectivul comuniştilor a fost crearea unei Biserici obediente. Exercitarea controlului regimului s-a făcut treptat, mai întâi prin cadrul legislativ, iar apoi cu ajutorul instrumentului administrativ, reprezentat prin Ministerul Cultelor, şi a celui represiv, consituit de poliţia politică cunoscută sub numele de Securitate.

Regimul comunist se considera pe sine o viziune completă asupra vieţii şi o alternativă la învăţătura Bisericii. Ultima redută a instituţiei eclesiastice în faţa regimului, monahismul, a fost lovit prin decretul 410 din 1959, pe motivul că activitatea mănăstirilor „stânjeneşte în regiunile respective mersul spre socialism“. În urma acestuia, un număr însemnat de schituri şi mănăstiri au fost închise şi, potrivit unor surse, aproximativ 5.000 de călugări au fost scoşi din aşezămintele monahale. După acest moment, Biserica a încercat să îşi conserve libertatea rămasă de a propovădui Evanghelia şi a săvârşi cultul liturgic în biserici.  Puterea comunistă s-a străduit întotdeauna să înfăţişeze o colaborare armonioasă cu Biserica. Aşa se explică faptul că nici un ierarh ortodox nu a făcut detenţie politică deoarece o arestare în această direcţie ar fi distrus mitul colaborării perfecte, susţinut de ambele părţi. De aceea nu poate fi constatată nici o opoziţie oficială a Bisericii Ortodoxe Române faţă de regimul comunist, ci doar rezistenţe individuale puţin cunoscute în spaţiul public. Concluzia comunicării a fost că tăcerea a reprezentat condiţia supravieţuirii.

„Moştenirea Rugului Aprins“

A doua comunicare a aparţinut doctorandului în anul al III-lea de la aceeaşi Facultate de Istorie, Alexandru Aioanei. Acesta a vorbit despre „Moştenirea Rugului Aprins“ făcând un scurt itinerariu al activităţii acestuia şi remarcând lipsa unei plăci memoriale la Mănăstirea Antim din Bucureşti prin care să fie evidenţiat faptul că acolo au avut loc întrunirile singurei mişcări intelectualiste independente din cadrul Bisericii Ortodoxe Române din perioada comunistă. Alexandru Aioanei a vorbit despre naşterea fenomenului Rugului Aprins în anul 1944 ca grup, fenomen, mişcare în sens de comunitate unită de valori, credinţă şi dorinţă de căutare a Adevărului. Întâlnirile se desfăşurau duminica după masă în biblioteca Mănăstirii Antim, dezbătându-se  texte scripturistice, patristice, filosofice, precum şi teme de actualitate culturală şi economică. La întâlniri participau printre alţii Benedict Ghiuş, Dumitru Stăniloae (a susţinut câteva conferinţe, dar nu s-a revendicat ca parte a grupului), Alexandru Mironescu, Paul Sterian, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Paul Constantinescu, Constantin Joja, Felix Dubneac, Andrei Scrima, Anton Dumitriu, Gheorghe Dabija, Vasile Vasilache etc. Pe lângă aceştia mai luau parte constantă la întâlnirile de la Antim 12 studenţi teologi, mulţi dintre ei devenind ulterior arhierei şi duhovnici foarte respectaţi - Antonie Plămădeală, Adrian Făgeţeanu, Bartolomeu Valeriu Anania, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Roman Baga.

Anul 1948, instaurarea de jure a comunismului a coincis cu încetarea activităţilor grupului Rugului Aprins. Acest grup a atras atenţia autorităţilor în primul rând pentru ocrotirea unor cetăţeni străini, sovietici, adică a părintelui Ioan cel Străin (între iniţiatori mişcării) şi prin pactizarea intelectualilor cu Biserica. Majoritatea membrilor au fost urmăriţi, arestaţi şi condamnaţi la ani grei de temniţă după retragerea trupelor ruse din România în 1958, când regimul a dorit să demonstreze sovieticilor că pot să controleze spectrul socio-cultural şi fără ajutorul acestora.

Concluzia comunicării a fost că noi, cei de astăzi, avem responsabilitatea de a cultiva moştenirea Rugului Aprins şi prin monumentalizarea memoriei, în sensul aşezării la Mănăstirea Antim a unei plăcuţe memoriale care să marcheze locul unde, la momentul în care societatea românească era asaltată de comunism, se închega poate cea mai frumoasă comunitate de gândire şi trăire ortodoxă. La finalul comunicărilor a urmat o scurtă dezbatere prin care au fost clarificate unele informaţii din cele două prezentări. Cei doi părinţi profesori de la facultate prezenţi, părintele decan Ion Vicovan şi părintele Daniel Niţă-Danielescu, s-au implicat în această dezbatere oferind răspunsuri şi viziuni fundamentate pe bogata lor activitate didactică şi de cercetare a istoriei bisericeşti. Seara s-a încheiat cu rugăciunea de mulţumire „Cuvine-se cu adevărat“, cântată de întreaga sală.