Intelectualii în Biserică

Titlul articolului pare a nu avea o acoperire faptică. După 1990, în România s-a vehiculat mai degrabă sintagma „intelectualii şi Biserica" – de parcă cei doi termeni trimit la două realităţi disjuncte. Exagerări sau atitudini neinspirate au existat şi de o parte, şi de cealaltă. Au fost două extreme între care putem plasa mica noastră analiză.

Mai puţin dispuşi la a-şi asuma şi mărturisi public credinţa în care au fost botezaţi, parte din intelectuali nu au avut ezitări atunci când a fost cazul să taxeze reale sau închipuite derapaje ale clericilor ori să susţină idei „progresiste", plasate în afara literei sau duhului Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii. De partea cealaltă, putem consemna intolerante puneri la zid ale unor intelectuali mai cunoscuţi dinspre blogosfera de nuanţe „ultra-ortodoxe". Ori constata cu tristeţe tratamentul aplicat uneori, mai rar ce-i drept, din partea ierarhiei bisericeşti, de la indiferenţa benignă până la alergia vizibilă faţă de tot ceea ce înseamnă cultură laică. Între aceste două extreme există însă multe nuanţe şi numeroase cazuri pozitive. Sunt ierarhi sau preoţi care au ştiut să-şi apropie intelectualii şi să-i implice în viaţa Bisericii, după cum nu puţini sunt intelectualii care nu s-au sfiit să susţină învăţătura creştină în faţa tăvălugului globalist, „corect politic", ori chiar să strălucească prin vieţuire duhovnicească şi conştiinţă misionară. Deloc întâmplător, nu cazurile acestea din urmă, ci acele situaţii şi atitudini extreme au fost intens mediatizate. De prisos a explica de ce. Merită să încercăm însă a analiza cum de, între atâtea categorii identificabile în cercul larg al credincioşilor, tocmai intelectualitatea reprezintă un subiect atât de sensibil şi mereu actual.

Să facem o mică incursiune în istoria Bisericii, ale cărei începuturi au fost marcate de numeroase persecuţii. Practic, până la începutul secolului al IV-lea, a-ţi asuma statutul de creştin presupunea un risc major. Aveai mari şanse de a muri pentru credinţa în Hristos Domnul (căci un sfârşit martiric este încununarea oricărei vieţi creştine). Începând cu Sfântul Împărat Constantin cel Mare, prin decretul din 313 de la Mediolanum (Milan), creştinismul devine nu doar religie licită, ci chiar protejată şi încurajată. Ulterior, Împăratul Teodosie cel Mare, prin Edictul din anul 380, consacră credinţa creştină drept religie oficială sau de stat. Practic, avem de a face cu o altă etapă în viaţa Bisericii, una în care convertirile în masă aduc o creştere semnificativă a numărului credincioşilor, dar şi o serioasă scădere calitativă, cu efecte până în zilele noastre. Oportunismul unor noi veniţi şi laxismul moral conduc la slăbirea conştiinţei euharistice şi, pe cale de consecinţă, la slăbirea comuniunii în Duhul Sfânt şi la tendinţa de a aluneca spre formalism. Părintele Alexander Schmemann sintetizează astfel diferenţa dintre cele două epoci din istoria Bisericii, inegale ca întindere: „Pentru creştinii din vechime, Trupul lui Hristos se află pe Altar pentru că El este în mijlocul lor. Pentru creştinii de azi, Hristos este aici deoarece Trupul Lui se află pe Altar. Pare o analogie, dar în realitate, între primii creştini şi noi există o diferenţă esenţială. Pentru ei, totul constă în cunoaşterea şi iubirea lui Hristos. Pentru noi, totul este dorinţa de a fi luminaţi. Primii creştini se împărtăşeau pentru a-L urma pe Hristos, pe când astăzi Hristos nu e singurul motiv al împărtăşirii".

Dumnezeu, Subiect într-o relaţie de iubire

Astăzi există în Biserică, precum în primele trei veacuri, un nucleu al credincioşilor numiţi şi „practicanţi", care sunt „mădulare vii" ale Trupului lui Hristos, dar şi un număr considerabil de credincioşi a căror viaţă de zi cu zi nu e conformă, ba chiar e cu totul departe de vieţuirea creştină. „Problema" intelectualilor, din acest punct de vedere, nu e cu totul diferită de cea a sportivilor, a muncitorilor sau a altor categorii socio-profesionale: ei ori sunt parte din viaţa Bisericii, trăită liturgic şi interiorizată duhovniceşte, ori doar cochetează cu ideea creştină şi contează mai mult în plan statistic. Situaţii complicate apar când abordăm această a doua categorie, din afara „nucleului". Obişnuit să fie spiritul critic şi lucid din viaţa cetăţii, un intelectual va avea tendinţa de a aplica şi Bisericii acelaşi tratament. E posibil ca el să sesizeze probleme reale şi să ajute, acolo unde ierarhia dovedeşte smerită receptivitate, la îndreptarea unor aspecte. Dar sunt şi situaţii în care lucrurile sunt judecate din afară, în neştiinţă de cauză sau pe baza unor date sumare. E şi cazul recent al unui tânăr intelectual care critica un ierarh că nu alocă mai mult timp şi energie comunicării directe cu credincioşii, neştiind nici ce presupune programul de lucru al unui om cu o astfel de responsabilitate, dar şi ignorând faptul că nu toţi trebuie să aibă harisma comunicării în masă, după cum nu toţi ierarhii sunt autori de tratate teologice sau specialişti în construcţia de biserici.

Intelectualii care se grăbesc să dea sentinţe în chestiuni de ordin teologic, respectiv clericii complexaţi care evită orice dialog cu cineva mai erudit decât ei reprezintă tot atâtea potenţiale surse de tensiune între cele două categorii. Adevăraţii intelectuali nu au orgoliul că se pricep la toate şi chiar dacă se pronunţă asupra unor teme creştine, o fac strict din perspectiva competenţelor proprii, evitând a intra în zone pe care nu le stăpânesc. E o problemă de onestitate aici, după cum în cazul clericilor complexaţi putem vorbi de o lipsă de smerenie şi chiar de o greşită raportare la teologie. Nu e nimic ruşinos, mai ales azi, în a recunoaşte că nu ai cunoştinţele necesare pentru a purta un dialog cu un specialist într-un anumit domeniu. Deşi, măcar un pic de cultură generală tot s-ar cere de la cei din Biserica ce-i cinsteşte pe erudiţii sfinţi capadocieni. Dar ceea ce se cere de la un cleric este ca el să nu vorbească din cele teologice ca dintr-o ştiinţă, adică „nu în cuvinte învăţate din înţelepciunea omenească, ci în cuvinte învăţate de la Duhul Sfânt" (I Corinteni 2, 13). „Căci Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere" (I Corinteni 4, 20).
Drumul intelectualului către Dumnezeu e, după mine, mai dificil decât al altor persoane. Testul smereniei şi al lepădării de sine este cu atât mai greu de trecut, cu cât cel în cauză este mai erudit. Tind să cred că este mai uşor unui miliardar să împartă averile sale celor săraci, decât unui intelectual cu veleităţi de savant să-şi răstignească mintea şi să accepte că nu ştie nimic, atâta vreme cât nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Iar pe Dumnezeu nu-L poţi aborda pe cale raţională. El nu poate fi niciodată obiect al cunoaşterii noastre, ci doar Subiect într-o relaţie de iubire. Pe calea cunoaşterii, un intelectual poate fi însă ajutat să facă acest salt de credinţă, chiar prin intermediul unor texte profane. Eu însumi am fost (re)adus în Biserică de un text filosofic, „Critica raţiunii pure" a lui Immanuel Kant. Încât, deşi nu devin decât rareori repere de învăţătură ortodoxă, ba îşi iau uneori iconoclaste libertăţi, totuşi nu putem ignora potenţialul misionar al oricărui intelectual. Potenţial care se poate actualiza cu o singură condiţie: ca acesta să-şi dorească sincer să fie sau să ajungă în Biserică, iar nu să rămână un veşnic observator „detaşat" şi „critic" al ei.