Iosif Naniescu - omul care a schimbat un oraş prin dragoste şi bunătate

A venit la Iaşi într-o vreme în care, după război, sărăcia şi lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iaşi. Fusese episcop la Argeş, într-o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să-şi aştearnă o bătrâneţe liniştită. A preferat, însă, să-şi suflece mânecile şi să facă ceea ce 40 de ani nimeni nu a reuşit – să finalizeze catedrala începută de Mitropolitul Veniamin.

Dintotdeauna au fost apreciaţi oamenii care au schimbat ceva în istorie. Gândirea populară ne spune că în viaţa noastră trebuie să lăsăm în urmă un pom sădit, o casă construită şi măcar un prunc bine crescut, om de bază pentru societatea de mâine. Acestea sunt repe­rele unei vieţi de om trăite cu înţeles, coordonatele după care suntem „evaluaţi“ pentru fap­tele făcute pe pământ.

Înţelept lucru, însă au fost oameni în istorie care au lăsat în urmă mai mult de o familie, o casă sau o livadă.

Dumnezeieştii părinţi ne-au lăsat moştenire, arc peste timp, ideea că importantă este pentru veşnicie dâra de lumină pe care am lăsat-o în urma noastră. O lumină izvorâtă din candela sufletului nostru, din bunătatea pe care am răspândit-o în jur. S-au referit la acei oameni care au avut puterea să schimbe în bine starea lucrurilor, să aducă zâmbet acolo unde tristeţea era la ea acasă, să aducă nădejde acolo unde speranţa nu se întrevedea şi mângâiere în locul amărăciunii. Acei oameni care au sacrificat totul pentru celălalt şi pentru binele lui... Acele persoane care au schimbat starea de fapt prin puterea exemplului, motivându-i şi pe ceilalţi să se implice.

Catedrala Mitropolitană, salvată din ruină

A FI este soluţia. Aceasta este ceea ce produce o schimbare de durată. Pentru că nu putem să lăsăm o urmă în istorie, o dâră de lumină, dacă CEVA nu s-a schimbat în viaţa noastră. Schimbăm societatea construită în jurul nostru, în măsura în care lumina candelei din sufletul nostru pâlpâie... Vom spune că sunt poveşti, pentru că în societatea contemporană, atunci când eu am o problemă, problema este doar a mea...

A existat, însă, un OM în istoria capitalei Moldovei, pentru care problemele oraşului, ale năpăstuiţilor de soartă, ale clerului, ale tinerilor şcolari şi studenţi au devenit nu problemele, ci provocările sale! Avem o poveste de „părinte“, de „bunic minunat“, care, după 27 de ani de slujire, a lăsat un alt Iaşi, un oraş de care noi, nepoţii săi, ne bucurăm din plin. Pe scurt – vorbim despre Mitropo­litul Iosif Naniescu.

A venit la Iaşi într-o vreme în care, după război, sărăcia şi lipsurile erau la ele acasă. Nu mai era tânăr când a pus piciorul în gara din Iaşi. Fusese episcop la Argeş, într-o eparhie bogată, peste care nu trecuse încă războiul. Putea să-şi aştearnă o bătrâneţe liniştită. A preferat, însă, să-şi suflece mânecile şi să facă ceea ce 40 de ani nimeni nu a reuşit – să finalizeze catedrala începută de Mitropolitul Veniamin.

Documentele pomenesc do­rinţa conducătorilor vremii de a dărâma ruinele din centrul oraşului. Pe drept cuvânt, căci erau un focar de infecţie, casă pentru oamenii străzii şi animalele ce începuseră să se urbanizeze. Toată lumea spunea da dărâmării, iar bătrânul mi­tropolit a fost singurul care a zis „Nu, eu o refac!“.

În anul 1880, la 62 de ani, când mulţi dintre noi ne facem planuri de pensie şi „de meserie de bunic“, vlădica Iosif punea a doua piatră de temelie a catedralei de la Iaşi. A implicat pe toată lumea pe care o cunoştea, de la ministrul Vasile Boierescu până la arhitectul Alexandru Orăscu. A ajuns cu durerea catedralei până la Regele Carol I şi, de acolo, în faţa Parlamentului: „Dacă o ţară nu are bani să construiască o catedrală, atunci eu dau dimisie din mitropolie. Poftiţi cârja!“.Condicile vremii ce au ajuns până la noi demonstrează cât de mult şi-a dorit vlădica Iosif catedrala terminată: „Bătrânul mitropolit nu o dată, ci de multe ori în zi, se urca până sus, în turnuri, pentru a vedea cum se lucrează: dacă se aşează bine stâlpii, dacă se pune material bun la bolţi, dacă se fac legăturile cu fier cât mai bine, şi aşa rând pe rând, apoi se pogora în galeriile bisericii, pentru a vedea deplin întărite cerdacurile şi uşile aşezate acolo unde era nevoie. Sus şi jos, şi în toate părţile, se uita cu ochiul său ager să vadă cum se face totul. Şi această inspecţie o făcea când singur, când în tovărăşia comisiei, a arhitectului sau a personalului catedralei, ori a prietenilor“. A crezut cu toată fiinţa sa, iar Dum­nezeu i-a răsplătit credin­ţa. La 23 aprilie 1887, cu mare fast s-a împlinit o mare şi fierbinte dorinţă a întregii Mol­dove, dar mai ales a bătrânului Mitropolit Iosif Naniescu – sfinţirea Cateralei Mitropoli­tane de la Iaşi.

Datorie faţă de săraci

Nu numai cu refacerea catedralei a fost Mitropolitul Iosif omul care a schimbat mentalitatea vremii. Seminarul Venia­min, care stătea în chirie în case evreieşti, prima revistă teo­logică din ţară pe care vlădica o împărţea gratuit în fiecare duminică, acestea sunt alte două exemple ale râvnei marelui mitropolit.

Ne întrebăm, de unde atâta putere să înfrunte mentalităţi şi chiar răutăţi, să spună da, când toţi spuneau nu? Harul lui Dumnezeu? Dragostea faţă de Dumnezeu? Iubirea faţă de cel aflat în suferinţă? Greu de răspuns. Însă, au rămas peste veacuri mărturii care dau de gândit omului contemporan, o­mului care se însingurează, de la zi la zi.

Nu oamenii de stat sau clerul ierarhic l-au numit încă din timpul vieţii „Iosif cel Sfânt“, ci mulţimea săracilor din Iaşul de sfârşit de secol XIX. Tuturor acestora, Mitro­politul le era părinte „la universitate, în ţară şi străinătate, la seminar, liceu, comerţ, şcoa­lă de cântări şi la altele. La toţi, în tot timpul anului dădea hrană, le plătea taxe şi bani de cheltuială. Sufrageria de lângă bucătăria mitropolitului era un adevărat internat de şcoală. Pentru cei care se distinseseră la învăţătură, trimitea pe moşul Alexandru să le cumpere câte un rând de haine bune şi cărţi, drept premiu“.

Feţele săracilor din Iaşi se luminau la vederea mitropolitului, căci ştiau că are pentru fiecare câte ceva: „Zilnic veneau, doar numai cu ochii plini de lacrimi, cei săraci în toate, pentru a se îmbrăca, sau pentru a se hrăni, sau însănătoşi prin mila Părintelui Iosif. La început, el însuşi se cobora cu punga plină în mijlocul celor o sută de săraci, mângâindu-i cu vorba, binecuvântându-i cu harul şi ajutorându-i cu banul. El avea ca un principiu, de a nu da oricărui sărac mai puţin de o pâine: bani pentru o pâne. Şi, dacă se golea punga de mulţi­mea săracilor, atunci dădea bani din cei mari, pe care îi mai avea prin buzunare, şi aşa se urca uşurat, sufleteşte mai ales, pe treptele palatului său, în camera rugăciunilor sale…“

Mila sa o arăta faţă de toţi deopotrivă, indiferent că era creştin sau evreu, român sau străin: „Un evreu, pe nume Rubensaft, în fiecare vineri îşi primea ajutorul vieţii cu care a crescut în şcoala secundară şi la facultatea de medicină pe fiul său, care, mai târziu, ajun­gând doctor vestit, s-a creşti­nat. Pe un alt evreu, care stă­tea pe strada nemţască din Iaşi, oamenii de serviciu îl ve­deau că venea din trei în trei ani numai. Curiozitatea lor le-a fost satisfăcută de mărturia evreului: Cu ajutorul Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit mi-am putut mărita cele trei fete“.

Lumina Mitropolitului Sfânt încă schimbă cetatea Iaşilor

O bunătate ce depăşea cu mult posibilităţile sale financiare. Dar, nu a renunţat niciodată. De multe ori, atunci când el nu mai avea, se împrumuta cu bani de la cei care aveau, pentru a putea veni în ajutorul celor lipsiţi. La sfârşitul fie­cărei luni, „ierarhul Moldovei era dator către duhovnicul Ieroftei sau alţii, numai şi numai să nu care cumva să rămână dator el faţă de săraci. Iar când a murit, nu s-au găsit la el decât doi lei, mai puţin ca la orice sărac, care-şi are cât de cât comândul său“.

O viaţă închinată Moldovei. Model de rugăciune, de îndepli­nire a pravilei monahale, nelipsind niciodată de la sfintele slujbe ale catedralei. Model de dărnicie şi bunătate. Un OM care a schimbat prin felul său de a fi un întreg oraş. Şi continuă să îl schimbe, prin predica sa tăcută, din umbra ctitoriei sale.

La Mitropolie este astăzi şantier. Parcă nu se mai termină. Da, şantierul de astăzi este urmarea ostenelii mitropolitului Iosif, căci dacă el nu termina catedrala, generaţia nostră nu mai avea ce reface.

Oare cum ar fi arătat Iaşul, fără maiestoasa catedrală în care toţi ne ştergem lacrimile, la picioarele Cuvioasei Mult Îndurătoarei Parascheva? Ştiţi ce este interesant? Cu tot şan­tierul, praful aferent şi gardul instalat spre mormântul său, candela de la căpătâiul Mitro­politului Iosif nu se stinge niciodată. Şi nici paşii tinerilor care merg pentru binecuvân­tare şi sfat nu se împuţinează. De ce oare? Pentru că lumina Mi­tropolitului Sfânt încă schim­bă cetatea Iaşilor!