Istoria şi teologia Prohodului Domnului

În Sfânta şi Marea Vineri, în toate bisericile ortodoxe se săvârşeşte Denia Prohodului Domnului. Imnul care se cântă în cadrul acestei slujbe a fost tipărit pentru prima dată în ţara noastră pe 6 februarie 1836, de către ieromonahul Macarie, prin purtarea de grijă a Episcopului Chesarie al Buzăului. Textul Prohodului pe care marele teolog rus Serghei Bulgakov l-a numit „geniul creaţiei liturgice ortodoxeˮ este alcătuit din trei părţi de câte 73, 60, respectiv 43 de strofe şi surprinde diferite imagini ale pogorârii de pe Cruce şi înmormântării Domnului. Mai multe informaţii despre istoricul şi mesajul acestei slujbe-poem am aflat de la Alexandru Prelipcean, asistent universitar în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloaeˮ din Iaşi.

Ce este „Prohodul Domnuluiˮ şi care este mesajul acestei slujbe?

Astăzi, titlul standard impus în orice ediţie a Triodului este „Prohodul Domnuluiˮ. Cu alte cuvinte, termenul „prohodˮ, provenit pe filieră slavonă (provodu), conduce spre înţelegerea slujbei de pomenire şi de îngropare a Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu şi Fiul omului. Dar mentalul grecesc propune titulatura sub două forme, şi anume: „Cântare de tânguire la înmormântare [a Domnului]ˮ (Ekgomia epitafiou threnou) şi „Slujba înmormântării [Domnului]ˮ (Akolouthia tou epitafiou). Ambele situaţii indică foarte clar caracterul de doliu al acestei slujbe atât de importante în Vinerea Patimilor. Desigur, dacă am lua aici în considerare şi forma englezească „The Lamentations Serviceˮ, atunci vom înţelege cum tânguirea şi plângerea induc foarte clar mesajul central al acestui text imnografic.

Cărui autor îi aparţine această creaţie imnografică? A păstrat istoria bisericească detalii referitoare la biografia sa?

Trebuie să precizăm încă de la început că bibliografia existentă pentru această slujbă este infimă şi oferă, din păcate, informaţii extrem de vagi cu privire la multe aspecte legate de acest imn. Foarte multe rămân necunoscute, iar referinţele bibliografice se referă mai cu seamă la filologia textului şi mai puţin la istoria sau teologia lui, pe care o exprimă atât de vibrant în troparele slujbei. Cu toate aceste insuficienţe, se pare că autorul tuturor troparelor ar fi Sfântul Teodor Studitul, fără a avea vreun indiciu cert că troparele cântate astăzi ar fi fost alcătuite de acesta. Însă, niciun indiciu sau vreo indicaţie specifică cărţilor de cult de genul „facere a lui...ˮ nu există în relaţie cu acest produs imnografic. Credem că această realitate poate să ne conducă spre opinia că Sfântul Teodor Studitul ar fi dat o formă primară conţinutului actual, urmând ca şlefuirea finală şi totală să fi fost sub peniţa unor alţi imnografi din secolele următoare. Alţi cercetători, proveniţi din mediul elen, precum Mitropolitul Sofronie Evstratiadis sau Emm. Pantelakis, impun ca autori posibili pentru acest imn personaje care au vieţuit în Imperiul Bizantin, după cucerirea lui de către latini (1204), şi anume pe un anume Nil, Mitropolit al Rodosului (secolul al XIV-lea), sau pe Ignatie, arhimandrit al Schitului Sfântului Dimitrie (Vatopedu, Sfântul Munte Athos).

Ştim că principala sursă de inspiraţie a imnurilor Bisericii este cea biblică. Cât de prezentă este această sursă în textul Prohodului?

Din analiza textului, credem că putem vorbi despre trei surse de inspiraţie care s-ar potrivi, desigur, şi celor trei stări ale Prohodului. Într-adevăr, cel mai adesea, autorul se raportează la textul biblic. Din acesta el preia acele forme sinonimice care dau mărturie despre Persoana şi opera Mântuitorului: „Cuvântul (lui Dumnezeu)ˮ, „Mielulˮ şi „Emanuilˮ. Toate aceste numiri trimit, desigur, la pasajele neo-testamentare ioaneice şi la profeţiile din Isaia (7, 14; 53, 2-3), unde se aminteşte explicit despre numele Pruncului născut din Fecioară şi despre jertfa („junghiereaˮ) Fiului lui Dumnezeu pentru ridicarea păcatelor lumii şi pentru curăţirea omului de păcat, prin asumarea chipului groaznic al suferinţelor.

Hristos este „Dumnezeuˮ prin excelenţă şi Acesta este numele Lui. În plus, în două tropare din starea întâi este repetată forma antitetică: „Deşi Te-ai văzut mort, dar eşti viu şcaţ Dumnezeuˮ (I, 46-47). De altfel, antiteza „mort-viuˮ este unul dintre laitmotivurile stării întâi pentru a arăta că, deşi Hristos a murit pe Cruce cu trupul, ca Dumnezeu, El nu a putut fi cuprins de moarte, fiindcă este Biruitorul morţii, desfiinţând moartea prin pătimirea şi moartea Sa pe cruce, pentru mântuirea întregului neam omenesc. Dumnezeu este viu, deoarece El este „Viaţăˮ şi „Cel care dă viaţăˮ (Dătătorul vieţii), după cum aminteşte poetul în câteva tropare.

Există, apoi, o succesiune de titluri acordate lui Hristos, care au la baza lor expresii de natură patristică anterioare epocii în care a vieţuit autorul textului imnografic. Hristos este recunoscut ca având două firi, dumnezeiască şi omenească, deşi El este „Unul din Treimeˮ. Această ultimă exprimare hristologică este expresia des întâlnită la alţi Părinţi ai Bisericii, prin care se exclude opinia că Hristos ar fi o simplă idee. Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Fiul Omului, deopotrivă, iar această realitate teologică nu este uitată de poet; Hristos este „Deşertătorul gropilor celor morţiˮ, este „Cel neîncăputˮ şi, în acelaşi timp, „Împărat (a toate)ˮ, „Stăpânul (a toate)ˮ, „Judecătorulˮ, „Cel fără de început şi Dumnezeuˮ.

A treia sursă o reprezintă, desigur, imaginile poetice, cunoscute şi împrumutate de la imnografi anteriori, precum: Hristos-leul, Hristos-pelicanul, „grăuntul de grâu... Spic aducător de rodˮ, „Viţaˮ, „Mirul cel cerescˮ, „Primăvară dulce, Fiul meu preadulceˮ etc. Toate exprimările poetice completează tabloul hristologic şi ni-L prezintă pe Hristos ca Biruitor al morţii şi Dătător al vieţii veşnice.

De ce l-au numit imnografii „leuˮ pe Hristos? De unde vine acest apelativ?

Aşa cum am precizat puţin mai înainte, imnograful subliniază că Hristos este „leulˮ, dar şi „puiul de leuˮ: „Ca un leu, Tu, Doamne, adormind cu trupul, ca un pui de leu Te scoli, Cel ce-ai fost mort, lepădând şi bătrâneţea trupuluiˮ. Inspiraţia poetului este ghicitoarea lui Samson, spusă în cadrul mesei festive de la căsătoria lui. Imnograful se foloseşte de această imagine tipologică, cunoscută şi folosită şi de alţi imnografi bizantini, cum ar fi Sfântul Roman Melodul (Condac la Înviere, strofa 21), tocmai pentru a indica în mod voalat Învierea lui Hristos. Cu alte cuvinte, în „leuˮ (adică, în Hristos) s-a ascuns „miereaˮ, aşadar, dulceaţa cuvintelor soteriologice ale Celui puternic. De această perspectivă ermineutică putem lega şi numirea lui Iisus de „Cel (prea)dulceˮ. În mod succint, deci, Hristos este leul (leon), dar şi puiul de leu (skymnos) care Se scoală dintre cei morţi, deşi mort a fost. Prin urmare, imnograful vede în leu şi în simbolul puterii sale un simbol al puterii Învierii lui Hristos din morţi.

În cadrul celei de-a doua stări a Prohodului, cântăm „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte [...]ˮ. Ce legătură există între Mântuitorul şi un... pelican?

Poate că una dintre cele mai ciudate forme de exprimare a jertfei Mântuitorului Hristos pe Cruce este corelarea dintre Iisus şi pelican: „Ca un pelican, Te-ai rănit în coasta Ta, Cuvinte; şi-ai dat viaţă l-ai Tăi fii, care au murit, răspândind asupra lor izvoare viiˮ. Imaginea aceasta, prezentă în starea a doua (troparul 43), are, desigur, o istorie îndepărtată. Prezentă iniţial în opera anonimă Fiziologul, lucrare probabil provenită din spaţiul monastic egiptean şi având o posibilă datare secolele III-IV, această identificare a pelicanului cu Hristos a trecut mai apoi în alte opere patristice, având ca autori pe Sfinţii Epifanie al Salaminei, Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare şi, nu în ultimul rând, pe Maxim Mărturisitorul. Cel din urmă, în lucrarea Întrebări şi nedumeriri, punctează într-un mod lapidar această identificare şi o explică: Hristos este pelicanul care îşi loveşte cu aripile coastele sale până curge sânge ca să îşi reînvie puii omorâţi din pricina veninului de şarpe; puii pelicanului îi reprezintă pe protopărinţi, adică pe Adam şi pe Eva sau, mai simplu spus, simbolizează firea noastră umană. Şarpele este în mod cert diavolul care, prin viclenia sa (prin venin), îi omoară pe oameni şi-i îndeamnă la vieţuirea în păcat.

Aţi precizat faptul că identificarea pelicanului cu Hristos mai este prezentă şi în alte opere patristice anterioare Prohodului. Poate acest detaliu să ne indice timpul aproximativ al redactării?

De ce nu?! Imaginea aceasta a lui Hristos ca pelican poate fi un foarte bun indiciu. Cu alte cuvinte, autorul ştia de această reprezentare, cunoscută încă din primele veacuri creştine şi explicată foarte corect în vremea Sfântului Maxim Mărturisitorul. Dacă corelăm formulele patristice folosite de autor, precum şi cele poetice - provenite de la Părinţii anteriori -, atunci am putea considera în mod sigur că textul a fost redactat după secolul al VII-lea.

Care este mesajul sau înţelesul duhovnicesc pe care ni-l transmite slujba Prohodului Domnului?

Prohodul Domnului sau slujba de îngropare a Mântuitorului este cântecul de plângere pentru Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Care de bunăvoie S-a jertfit pentru întregul neam omenesc. Dincolo de sentimentul de tânguire, sentiment care este „acompaniatˮ de întreaga creaţie, suntem îndemnaţi de a privi în perspectivă „primăvara cea dulceˮ. Cu alte cuvinte, prin slujba Prohodului suntem invitaţi să gândim la Învierea cea dulce - când Hristos-Biruitorul omoară moartea „călcând-oˮ, iar celor din morminte viaţă dăruindu-le, de vreme ce El Însuşi este „Dătătorul vieţiiˮ.