Jertfa preoţilor şi ierarhilor din Primul Război Mondial pentru Marea Unire

Comemorarea făuritorilor Marii Uniri şi a contribuţiei istorice a acestora la îndeplinirea idealului naţional de unitate constituie o ofrandă de recunoştinţă, dar şi prilej pentru generaţia actuală de a cunoaşte virtuţile şi sacrificiul lor, de a fi preţuite şi puse în lucrare, fiind exemple de întărire duhovnicească pentru viaţa şi lucrarea Bisericii din ziua de azi.

Odată cu stabilirea poziţiei României faţă de prima conflagraţie mondială, precum şi depăşirea momentului desprinderii din alianţa tradiţională, Guvernul a început să-şi facă planul uneia dintre cele mai tenace acţiuni politico-diplomatice, având drept obiectiv „recunoaşterea legimităţii unirii cu patria mamă, a proviinciilor locuite de români, aflate sub stăpânire şi garantate pentru viitorime a unirii".¹ Biserica şi Armata au fost şi rămân cele două instituţii fundamentale, de-a lungul istoriei, ale poporului român. Prin ele a dăinuit neamul, s-a plămădit statul şi a rezistat la toate vitregiile vremurilor.

„Preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă"

Vorbind despre jertfa preoţilor mobilizaţi în Războiul Întregirii Neamului, avem în vedere atât jertfa supremă, sacrificiul vieţii în condiţii de război, pe front, cât şi dăruirea de sine, abnegaţia fără seamăn şi spiritul de jertfă în îndeplinirea datoriei lor pe front, în tranşee, alături de ostaşi.

Desigur, preotul nu scrie din vanitate, pătruns de sentimentul perpetuării memoriei persoanei sale, aşa cum se întâmplă în majoritatea cazurilor celor care aleg să-şi descrie viaţa ori episoade ale vieţii lor care li se par mai interesante şi în care ei au jucat un rol însemnat. „Preotul scrie, mai ales în vreme de război, să fie spre ştiinţă, să nu se uite nimic din ceea ce a fost important în anii de urgie şi scrie, având conştiinţa misiunii de slujitor al lui Dumnezeu, spre a oferi o lecţie spre îndreptarea oamenilor, a se cunoaşte războiul şi ororile lui, pentru ca acesta din urmă să nu se mai repete"².

La 8 iulie 1921, în şedinţa Senatului României, ministrul de război, Generalul Ioan Răşcanu, în Expunerea de Motive la Legea pentru organizarea clerului militar – prima lege de acest gen în istoria Bisericii şi a Armatei – i-a spus între altele: „Armata noastră, care a luptat în condiţiuni extrem de grele, cunoscute îndeajuns de domniile noastre, graţie pregătirii ei sufleteşti, a putut să înfrunte cele mai grele timpuri şi să treacă neatinsă pe lângă flagelul teribil al bolşevismului, care a prins în focul său şi mistuit formidabila armată rusească. Această pregătire sufletească este de netăgăduit că în mare parte îşi are obârşia în sentimentele religioase cu care a fost înzestrat românul în toate timpurile şi care l-a ajutat şi salvat în timpurile de restrişte. Sentimentul religios a fost veşnic cald în sufletul soldatului nostru, căci preoţimea militară care a însoţit armata în tot timpul războiului a fost mai presus de orice laudă şi ca adevăraţi apostoli preoţii nu au părăsit un moment postul lor sfânt şi de onoare, ajutând ofiţerimea spre a putea duce la glorie trupele noastre."³

Între preoţii mobilizaţi şi aflaţi pe front în Războiul Întregirii Neamului se numară şi cei din judeţul Vaslui, pr. Petre Pieptu din Tăcuta - Regimentul 3 Vânători, pr. Constantin Moisiu din Muntenii de Jos - Regimentul 4 Rahova, pr. Ioan Gâdei din Bârlad - Evacuare 19.

Faptele sunt impresionante, unele de un eroism copleşitor (vezi protosinghelul Justin Şerbănescu, distins cu Ordinul Militar „Mihai Viteazul" clasa a III-a). Este, cred, acum locul să pomenim numele preoţilor morţi, răniţi şi dispăruţi în Marele Război. Morţi: preoţii Armăşescu N., de la Reg. 2 Vânători; Bârlogeanu D., de la Reg. 51/52 Infanterie; Rătescu I., de la Brigada 11 Roşiori; Cerbulescu I., de la Spitalul evacuare nr. 1; Gibescu C., de la Ambulanţa Diviziei I-a. Răniţi: preoţii Gârlănescu N., de la Brigada 4 Artilerie; Baculescu H., de la Brigada 1 Călăraşi; Grigorescu I. de la Brigada 8 Artilerie; Dicu P, de la Regimentul 45 Infanterie; Ionescu D., de la Reg. 28 Infanterie; Mironescu I. de la Regimentul 16 Infanterie. Dispăruţi (prizonieri etc.): preoţii Florescu I. Dâmboviţa, Popescu Belizarie, Dumitrescu Marin, Şerbănescu Justin, Popescu Lazăr (rămas în teritoriul ocupat), Mărculescu Em., Furnică V.N., Stoicescu A., Sadeanu C., Pârligras T., Popescu A., Jugureanu Gh., Popescu D., Ionescu Gh. V., Ionescu St., Roşoga Ilie, Blănariu Gh., Popa Marin.⁴

Părintele Gheorghe Leu, „exemplu de preot desăvârşit"

S-a născut la data de 2 mai 1881 în satul Ţuţcani, com. Măluşteni din fostul judeţ (Covurlui) Vaslui, într-o familie cu multe generaţii de slujitori ai bisericii. Tatăl său era preotul Constantin Leu, iar mama sa se numea Sultana. Au fost opt fraţi, tatăl păstorind pe credincioşii din Ţuţcani timp de 50 de ani. Duhul slujirii şi jertfelniciei l-a moştenit din familie, unde a văzut cultivându-se virtuţi creştine, precum şi dragostea de neam şi ţară, virtuţi şi idealuri de la care nu va abdica, plătind cu propria sa viaţă, fiind jertfit pe altarul credinţei neamului românesc.

Un capitol aparte din viaţa lui îl constituie perioada Primului Război Mondial, când şi-a adus o remarcabilă contribuţie prin activitatea de preot militar.

„Preoţi în lupta pentru Marea Unire 1916-1919", realizat de Gheorghe Nicolescu, în care preotul Marius Guguci insistă să luăm aminte la aceste documente vii, atestă comportamentul preotului pe front, exemple cu adevărat cutremurătoare Despre un preot militar, comandantul său spunea aşa: „Când a ajuns părintele la noi, tot regimentul era adventist. La sfârşitul frontului, toţi erau creştin-ortodocşi. Doar datorită purtării de grijă, prin propovăduirea şi prin exemplul personal al preotului. Deci, fără să facă propagandă. Doar prin exemplul vieţii sale. Despre părintele Gheorghe Leu, în Primul Război Mondial, spunea comandantul lui că este exemplu de preot desăvârşit, de care Mântuitorul Iisus Hristos ar fi mândru"⁵ (la tunderea în monahism la data de 18 decembrie 1924 primeşte numele Grigorie). Într-un astfel de context a fost mobilizat, la 14 august 1916, în calitate de confesor militar la formaţiile sanitare, apoi la Regimentul 53/63 Infanterie. A luptat la Oituz, Turtucaia, Mărăşti şi Mărăşeşti. A fost demobilizat la 1 martie 1918 şi rechemat sub arme la 15 aprilie ca urmare a cererii sale, deservind în regimentul 32 Infanterie până în luna iulie, fiind demobilizat definitiv, întorcându-se la slujba Altarului, cu conştiinţa datoriei împlinite şi a speranţei că jertfele tuturor, soldaţi, preoţi, vor contribui la întregirea neamului prin marele act naţional ce se prefigura. A fost un exemplu pentru alţi preoţi misionari, la înălţimea chemarii sale. Grija de mângâiere, întărirea şi încurajarea sanitarilor şi suferinzilor îl preocupa. Nu a dat înapoi de la contactul cu cei bolnavi, chiar în faţa pericolului de contaminare. Urmare a activităţii sale pe front a fost decorat cu medalia „Coroana României în grad de cavaler". A fost preotul care a răspuns aşteptărilor timpului tragic pe care l-a trăit, fiind alături de ostaşi şi sădind în conştiinţa lor nădejdea pentru viitorul neamului, asemenea învierii cu cea a poporului.

Datorită vredniciei sale a fost ales arhiereu în şedinţa Sf. Sinod la data de 19 noiembrie 1924, confirmat prin decretul regal nr. 4023 din 13 decembrie 1924 cu titlul de Grigorie Botoşeneanul, Arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei (1924-1936), Episcop al Argeşului (1936-1940), Episcopul Huşilor (1940-1949). Şi-a plămădit viaţa la sânul Bisericii Ortodoxe, iar greutăţile prin care a trecut l-au oţelit. Contextul în care a fost numit episcop de Huşi era destul de ostil. Apărarea unităţii de credinţă era în primejdie datorită ideologiei ateiste ce se prefigura tot mai mult în România. Nu a încetat a protesta împotriva conducerii comuniste, ce căuta aducerea Bisericii sub ascultarea lor. Lupta episcopului şi stradania acestuia privind păstrarea credinţei strămoşeşti şi a unităţii teritoriale au găsit ecou în rândul soldaţilor, preoţilor şi credincioşilor pe care i-a păstorit în cele trei eparhii, simbolic reprezentând unitatea de credinţă şi neam din cele trei provincii unite. Devine un episcop incomod pentru regimul comunist, fiind aspru pedepsit, cu desfiinţarea Episcopiei Huşilor şi moartea sa suspectă la data de 1 martie 1949. A lăsat un semn, o urmă peste tot pe unde a trecut, iar faptele sale vor rodi, viaţa şi activitatea sa înscriindu-se la loc de cinste în capitolul „Războiul Întregirii Neamului".

„Am îmbrăcat haina ostăşească, dar nu purtăm cu noi nicio armă ucigătoare"

Preotul Vasile Leu s-a născut la 13 martie 1903 în com. Oancea, judeţul Covârlui (Galaţi), în familia preotului Gheorghe Leu, viitorul episcop Grigorie Leu. Tatăl luptă în Primul Război Mondial, iar fiul în al doilea, însoţind trupele până la Cotul Donului, purtat de aceleaşi sentimente şi virtuţi ca şi tatăl.

Convingerile sale l-au determinat şi pe fiul său, Vasile Leu, confesor militar, să ia parte activ la luptele de la Fălciu -Ţiganca, impulsionat de sentimentul datoriei faţă de neam şi credinţă, intrând în focul luptei alături de ostaşi. Văzând situaţia critică în care se aflau ostaşii de pe frontul de la Ţiganca, a cerut, „din proprie iniţiativă"⁶, deşi nu intra în atribuţiile sale regulamentare, să lupte alături de ceea ce mai rămăsese din Regimentul 6 Mihai Viteazul, după cum singur declara torţionarilor în interogatoriul din 21 ianuarie 1954:

„După ce am trecut Prutul, pe urma frontului de la Ţiganca, am trecut la Regimentul 6 Mihai Viteazul, de pe linia I, întrucât fusese rănit preotul regimentului"⁷, fapte pentru care colonelul confesor Vasile Leu a fost distins de Patriarhul Bisericii Ortodoxe Autocefale Române, cu crucea Ordinului Miron Cristea, pentru participarea neşovăielnică la „Războiul Sfânt"⁸.

Statul şi Armata Română i-a răsplătit jertfa de sânge de pe câmpul de luptă cu: „Ordinul Mihai Viteazul, Coroana României, Steaua României, Serviciul Credincios cu spade şi Medalia războiului din răsărit"⁹.

Misiunea sacră a clerului pe front era marturisită de protopopul colonel Ioan Dăncilă: „Am îmbrăcat haina ostăşească, dar nu purtăm cu noi nicio armă ucigătoare. Arma Noastră este cuvântul Ţării".

Vasile Leu a fost un cleric patriot, a militat, cu convingere şi dăruire până la jertfa supremă, pentru credinţa străbună, atât în calitate de preot militar, cât şi în timpul persecuţiei din partea partidului ateist, fiind nevoit să părăsească ţara şi este făcut episcop.

Preotul Florescu I. Dâmboviţa, de la Reg. 2 Vânători, căzut prizonier la bulgari, în urma luptelor de la Turtucaia, încheiate la august/3 septembrie 1916. Când toţi căutau să fugă cum puteau peste Dunăre, părintele Florescu a stat neclintit la postul său, dând îngrijiri sanitare răniţilor şi muribunzilor, preferând a fi răsturnat şi călcat în picioare, dar hotărât să-şi facă datoria, notează locotenent colonelul R. Seinescu, comandantul său. În captivitate a suferit cu bărbăţie, ca un martir, toate maltratările, mai ales când i s-a răpit Sfânta Cruce şi Evanghelia. Preotul Ionescu Gh. Vasile, din comuna Groşerea, judeţul Gorj, mobilizat la Reg. 18 Infanterie, l-a urmat până în data 20 noiembrie 1916, când a căzut prizonier.¹⁰

În campania anilor 1916-1918, în baza ordinelor Marelui Stat Major, au fost mobilizaţi în total 252 de preoţi. Din aceştia, doi nu au funcţionat efectiv, iar 46 au fost demobilizaţi pentru diferite motive. Au fost încadraţi la regimente, la brigăzi independente, precum şi la ambulanţele sanitare ale diviziilor sau la spitalele mobile un număr de 204 preoţi. De precizat că din numărul total de 252 de preoţi mobilizaţi, 135 (53,57%) erau licenţiaţi în teologie, 10 absolvenţi ai facultăţii de teologie, 70 cu seminarul complet (opt clase), 10 cu patru clase seminariale, 11 cu câte două sau trei clase secundare, iar 6 cu studii neidentificate. Episcopul Armatei, Partenie Ciopron, scria:

„Ca fost ostaş, îmi dau seama ce influenţă are cuvântul preotului, mai ales în împrejurări grele. Şi astăzi, după 20 de ani, am înaintea ochilor figura preotului militar de pe front (preotul Ion Danalachi, confesorul Regimentului 29 Infanterie Dorohoi), la care mă uitam ca la un trimis al lui Dumnezeu, şi îmi amintesc cu emoţie de cuvintele pe care ni le spunea înainte de începerea luptelor, oţelindu-ne sufletele: «Viaţa unui om – spunea el – oricât de lungă ar fi, nu reprezintă aproape nimic faţă cu veşnicia; deci a-ţi încheia viaţa mai târziu sau mai devreme, n-are importanţă, însă foarte important este felul cum ţi-ai încheiat viaţa şi ce moştenire ai lăsat urmaşilor tăi. Acel om se poate socoti pe deplin fericit, pe care sfârşitul vieţii l-a găsit făcându-şi datoria"¹¹.

Spre exemplu, la 10 aprilie 1918, generalul de Corp de Armată adjutant Constantin Prezan, fost şef al Statului Major General, însărcinat cu comanda Armatei Române, aflat în vizită la Serviciul Religios, a spus între altele: „Preoţii şi-au făcut mai mult decât datoria şi este o cinste pentru cler, care alături de ostaşi, a dat mai mult decât i-am cerut noi pentru Ţară şi Neam".¹²

Această apreciere a Generalului Prezan era o recunoaştere dintre cele mai autorizate şi pe deplin meritată a eforturilor prestate de preoţii mobilizaţi în Marele Război pentru făurirea României întregite. De fapt, această apreciere încununa suita caracterizărilor elogioase cu care comandanţii de unităţi şi mari unităţi au venerat în scris preoţii pe care i-au avut în subordine.

Unitatea teritorială realizată în anul 1918 nu mai este azi aceeaşi, motiv pentru care trebuie „să sporim mai mult comuniunea cu fraţii noştri români din apropierea graniţelor actuale ale României şi cu românii de pretutindeni. Trebuie să apărăm şi să cultivăm unitatea de credinţă şi neam, pentru a promova demnitatea poporului român, în dialog şi cooperare cu celelalte popoare ale lumii".¹³

Note bibliografice
1 Gheorghe Nicolescu "Preoţi luptători pentru făurirea României Mari" 1916-1919. Edit. Europa Nova. Bucureşti 2000, p. 33;
2 Pr. Gr. Dorin Stănescu „Jurnalele preoţilor români în vremea Marelui Război", „Ziarul Lumina", 12 noiembrie 2017;
3 Conf. dr. Aurel Pentelescu, conf. univ. dr. Gavriil Preda "JERTFA PREOŢILOR MOBILIZAŢI ÎN RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI (1916-1919)";
4 Ibidem;
5 Ibidem;
6 Paul Leu „Răpit de KGB şi condamnat la moarte" Editura Euroland p. 25;
7 Căpitan Corneliu Hihaila „Mulţi preoţi au murit, alături de militarii români, pe fronturile tuturor războaielor". Observatorul militar nr. 37/ 23-29 septembrie 2015. p. 16;
8 Paul Leu "Colonelul confesor Vasile Leu", Editura Euroland 2009. p. 22;
9 Idem.p.29;
10 Referinţe: "Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond Ministerul de Război", Inspectoratul General al Armatei, dosar nr. 2, f. 79-80;
11 Dumitru Grama „Episcopul General de brigadă dr. Partenie Ciopron - 12 de ani de la naşterea sa", în revista de cultură România - Roman - Neamţ. „Melidonium" din 4 decembrie 2016;
12 Miron Dumitru, Divizia 13 Infanterie Ploieşti – „Cronica a 10 luni în anticamera morţii". Ed. PIM 2014 Iaşi;
13 † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „2018 - Anul omagial al unitaţii de credinţă şi de neam şi Anul comemorativ al făuritorilor Marii Uniri din 1918", în Anuar Liturgic şi Tipiconal 2018. Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă Bucureşti - 2017. p.12.