Oare nu ştie Dumnezeu de ce avem nevoie?

Oare nu ne ascultă Dumnezeu şi altfel decât strigând? Sau nu ştie Dumnezeu de ce avem nevoie? Cum să nu! Dar Dumnezeu vrea acest lucru, pe de o parte, ca să ne exprimăm noi dorul nostru faţă de El şi ca să fie ceva al nostru. Şi în al doilea rând, ca să conştientizăm nevoia noastră şi golătatea noastră. Şi în al treilea rând, ca să învăţăm să cerem.

Dacă Dumnezeu ne-ar da imediat, mai înainte ca noi să facem toate aceste lucruri, pe care le-am spus, şi mai înainte de a le trăi intens, pe cât de uşor Îl câştigăm, pe atât de uşor Îl vom arunca, fiindcă nu am înţelege adevărata valoare pe care o are. Dacă tatăl tău ţi-ar da milioane, le-ai arunca în dreapta şi în stânga, pe drumuri. Dacă însă vei vărsa sudorile tale, ca să iei, în final, doar cincizeci de drahme pe zi, cu toată munca ta, vei vedea atunci cum vei face economii şi vei simţi ce înseamnă banii. Nu îi vei mai risipi cu uşurinţă. Chiar aşa, ca să nu Îl risipim în vânt pe Dumnezeu, de aceea Dumnezeu vrea să Îl simţim mai înainte, în această puternică agonie a strigătului pe care îl scoatem din adânc.

Dumnezeu este Dumnezeul celor care se liniştesc

Astfel încât, mai întâi, trăim rugăciunea ca pe o luptă. În al doilea rând, ca pe un strigăt din adânc care iese în multe feluri, cum am spus anterior. Acum, însă, când noi înaintăm şi trăim această întoarcere a noastră către Dumnezeu ca pe un strigăt din adânc, vom constata că strigătul nostru, în final, nu este auzit de Dumnezeu. Trebuie ca acest strigăt să se preschimbe, să se întoarcă într-o tăcere lăuntrică, într-o atmosferă de tăcere.

Dumnezeu este Dumnezeul celor care se liniştesc şi al celor ce au dobândit tăcerea. Şi aceasta o vom simţi atunci, după ce vom fi strigat la Dumnezeu. Oricât am vorbi despre tăcere, nu vom înţelege semnificaţia şi sensul ei, dacă nu vom trece de aceste trepte succesive. De ce? Ce înseamnă ceea ce spunem acum, iarăşi: „tăcere”. Ce fel de lucru este acesta ? Când strigi, nu îl auzi pe celălalt, trebuie să te opreşti, ca să-l auzi. Sau când este zgomot în jurul tău, vocea ta se încurcă printre altele şi nu se mai aude, nu se mai distinge. Trebuie să se oprească toţi, să te opreşti şi tu, ca să-l asculţi pe celălalt, şi dacă stau de vorbă le vei spune mai întâi: „ssst! ssst!” şi abia după aceea vei vorbi, ca să se distingă vocea ta. Această trăire şi această realitate o vom trăi şi în întoarcerea sufletului nostru către Dumnezeu.

Aşadar, rugăciunea noastră, în înaintarea ei - ce înseamnă în înaintarea ei, - în ieşirea ei, când urmează să iasă rugăciunea dinlăuntrul nostru, ca să devină cu adevărat o mişcare către Dumnezeu, vom vedea că ea este o „tăcere în tăcere” înlăuntrul tăcerii. Adică o tăcere absolută. Prin urmare, fie va trebui să ştiu şi să învăţ - şi este absolut necesar să învăţ şi să ştiu - să mă rog în zgomote, fiindcă este cu neputinţă să reuşim o linişte absolută, fie va trebui să vânez - şi numaidecât va trebui să vânez - tăcerea absolută pentru rugăciune, atât cât este cu putinţă. Dar încă şi ciripitul păsărilor şi susurul râului sau pârâului, care trece pe lângă noi, încă şi bătaia vântului îţi taie rugăciunea şi întrece cuvântul tău, care iese. Dar dacă nu ştii acest lucru, nu faci nimic.Va trebui să învăţăm să ne rugăm şi în absolută tăcere. De aici, marea însemnătate a nopţii - o raţiune a marii însemnătăţi a nopţii! Mă voi ruga în zgomot, dar în acelaşi timp voi vâna şi absoluta tăcere, ca să pot vorbi cu Dumnezeu. Dumnezeu răspunde în mod special acelora care tac în loc tăcut. La linişte, aşadar, tăcerea.

Ar trebui să iasă un strigăt din adânc, care să scuture cerurile

Suntem încă aici, în acest loc unde nu putem să Îl vedem pe Dumnezeu. Nu Îl auzim pe Dumnezeu. Nu Îl înţelegem pe Dumnezeu. Nu Îl cunoaştem pe Dumnezeu. Trăim într-o totală necunoaştere, într-o uitare esenţialmente desăvârşită. Nici nu mi-L amintesc pe Dumnezeu, nici nu Îl cunosc pe Dumnezeu. De aceea Îi şi strig neîncetat, ca să poată avea milă de mine, să îmi răspundă. Şi când Dumnezeu îmi va răspunde, atunci voi putea începe dialogul. Aşa începe rugăciunea! Acum avem trăiri, pe care, cum am spus, le trăim ca să ne rugăm.

Dar încă nu am început, înţelegeţi, să ne rugăm. De aceea, după cum vedeţi, trăim rugăciunea, la pornirea ei, la începutul ei, ca pe un strigăt din adâncul, din profunzimile sufletului. Poate să fie rugăciunea şi cu buzele. Poate să fie şi atunci când auzim glasul. Poate să fie aici, în spaţiul gurii, al faringelui, al gâtului. Poate să fie şi înlăuntrul inimii. În loc să se mişte coardele vocale, se poate să se mişte coardele inimii şi să ţâşnească, de acolo, strigătul acesta al duhului. Nu contează. Ceea ce are importanţă e să scoatem din adâncul inimii o rugăciune. Luptătorul va înţelege acestea, va distinge, va vedea când vorbeşte cu gura, când vorbeşte cu inima şi când vorbeşte duhul, fiindcă nu poate încă inima să vorbească. Trebuie ca Duhul să vorbească desăvârşit în inimă. Încet-încet va conştientiza, le va deosebi, le va învăţa. Aşa cum, de pildă, te disting pe tine, după ce te văd de mai multe ori, aşa se întâmplă şi aici. Aşadar, pot să se mişte buzele sau pot să nu se mişte. Ceea ce are importanţă este faptul că ar trebui să iasă un strigăt din adânc, care să scuture cerurile, ca o bombă puternică şi ca un cutremur, şi să-L silească, în final, pe Dumnezeu să răspundă şi să ne spună: „Pentru ce strigi către Mine?”.

Pot să stau drept, în picioare, ca să arăt prin aceasta tinderea mea către El, avântul meu, lupta mea, promptitudinea mea. Pot să stau în genunchi, ca să-mi exprim smerenia şi nevrednicia mea. Pot să fiu cu faţa la pământ, ca să arăt deşertăciunea mea, eşecul pe care l-am avut până acum, ca să se milostivească Dumnezeu de mine şi mai mult, şi mai grabnic. Pot să fac plimbări cu metaniile în mână, strigând sau nu, ca să-mi depăşesc neputinţa mea, să-mi alung somnul. Pot să lucrez, ca să-mi risipesc acedia. Pot să urc şi să cobor în munte sau să car pietre, ca să biruiesc slăbiciunea trupului meu, fiindcă se poate ca duhul meu să fie osârduitor, dar trupul meu să continue să aibă slăbiciunea lui. Pot să am orice fel de stare şi orice mod. Ceea ce va trebui însă să simt înlăuntrul meu este faptul că acest strigăt iese din adâncuri, ca să-l audă, cândva, Dumnezeu. De multe ori strig: Tată Ziditoruleee!... Tată Ziditoruleee!... Şi după cinci, zece, douăzeci de ori, poate să mă audă Acela Care este în spatele vreunei stânci sau, poate, în ceasul acela Se roagă, sau cântă, sau psalmodiază şi nu aude glasul meu.

Va trebui să-L trezesc şi eu, aşa cum a făcut Apostolul, care s-a dus la Domnul: „Doamne, dormi?” şi Îi spune: „Nu vezi ce întreit val este aici?”. Şi Se ridică - că nu dormea Domnul - şi îi spune: „Linişteşte-te” şi, de cum a zis mării: „Taci, încetează”, îndată s-a oprit furtuna aceea a mării. Şi aşa cum ţi se pare că se sparge tavanul din pricina multor ţipete sau că ţi se va sparge pieptul când dinlăuntrul tău ţâşneşte un strigăt agonic - ceva asemănător trebuie să fie şi în rugăciunea noastră, ca să ne audă Dumnezeu. El vrea asta. (Extras din cartea Despre Dumnezeu. Raţiunea simţirii, Indiktos, Atena, 2004)