Oaspeţi athoniţi de la Mănăstirea Dochiariu

La invitaţia Înaltpreasfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, în perioada 20-24 iunie 2019, o delegaţie formată din monahi de la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos a vizitat Moldova. Purtaţi de spiritul împreunei-slujiri în via cea cuvântătoare a lui Dumnezeu, părintele Filothei Papadopoulos (fiul patrologului grec Stelian Papadopoulos), reprezentant al mănăstirii, împreună cu alţi trei părinţi au vizitat Arhiepiscopia Iaşilor şi Mitropolia Modovei şi Bucovinei, de care sunt legaţi atât duhovniceşte, dar şi cultural, cu atât mai mult cu cât biserica principală (catholiconul) a Mănăstirii Dochiariu este ctitoria voievodului moldovean Alexandru Lăpuşneanu.

După câteva zile petrecute în Arhiepiscopia Iaşilor, părinţii athoniţi au vizitat şi câteva mănăstiri din Suceava, unde au şi participat luni, 24 iunie, la hramul Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava. Un moment special a avut loc la Mănăstirea Slatina, unde părinţii au poposit ceva mai mult, aducând un prinos de recunoştinţă domnitorului Alexandru Lăpuşneanu - monahul Pahomie, ale cărui rămăşiţe pământeşti odihnesc în biserica aşezământului monahal. Cu acest prilej, oaspeţii au dăruit Mănăstirii Slatina o copie a icoanei Maica Domnului grabnic-ascultătoare (icoană făcătoare de minuni ce se află în Mănăstirea Dochiariu), au săvârşit o slujbă de pomenire în cinstea ctitorilor şi au dat citire unui mesaj din partea mănăstirii athonite

În contiunare redăm mesajul integral transmis de părinţii de la Mănăstirea Dochiariu:

Decembrie 1554, Sfântul Munte Athos. De câteva zile ploi torenţiale şi furtuni de zăpadă devastă locul cel sfânt (al Sfântului Munte n.n.). La Mănăstirea Dochiariu, în 25 ale lunii, monahii au săvârşit pe cât posibil de solemn marea priveghere la Naşterea Domnului.

Lumina bisericii centrale a mănăstirii (catholiconul), care fusese zidită cu 450 mai înainte prin subsidiile împăraţilor Nichifor Botaniatis (1078-1081) şi Alexios I Comnenul (1081-1118) şi terminată prin grija ctitorului, a cuviosului Neofit, şi prin intervenţia minunată a Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, strălucea pe durata slujbei.

Psalmodiile îndelungi întreceau bolţile sale înalte. După sfârşitul Sfintei Liturghii, monahii s-au retras să se odihnească. Cu puţin timp înainte de Vecernie, un mare zgomot i-a neliniştit pe părinţi. Ies din chilii cu teamă şi ce să vadă? Foarte înaltele bolţi ale catholiconului cu minunatele fresce din vremea Comnenilor şi tot acoperişul se surpaseră. Numai cele patru coloane înalte care susţin cupola centrală au rămas în picioare. S-a distrus podeaua de marmură ale cărei despărţituri erau acoperite cu argint ciocănit. De asemenea, s-a distrus catapeteasma de marmură cu coloane frumos meşteşugite, parapete strălucitoare şi decoraţiuni artistice. Candelabrele, polieleele, candelele bizantine au fost îngropate în dărâmături. Mătăsurile şi voalurile scumpe, acoperămintele cu ţesături de aur care acopereau coloanele şi îmbrăcau biserica s-au distrus în întregime. Icoanele superbe ale neîntrecuţilor pictori din Constantinopol au avut aceeaşi soartă. După această catastrofă, catholiconul, inima mănăstirii, încetează să mai funcţioneze.

O, ce nefericire şi nenorocire nespusă v-a găsit săraci părinţi dochiariţi! Şi aceasta nu numai pentru pierderea de neînlocuit, sărăcia, taxele grele, amara şi neagra sclavie; anevoioasă va fi şi obţinerea autorizaţilor necesare pentru rezidirea bisericii. Cu câţiva ani înainte, Sultanul Suleiman Legiuitorul a interzis creştinilor construirea bisericilor din piatră, permiţând numai ridicarea lăcaşurilor de închinare din lemn şi refacerea bisericilor gata să se dărâme. Pentru construirea unei biserici era necesară aprobarea prin firman emis de sultan. Cu firmanul în mână trebuia să te adresezi la cel mai apropiat tribunal otoman, care după cercetarea făcută la faţa locului, stabilirea dimensiunilor lucrărilor, a materialelor şi a cheltuielilor, emitea aprobarea finală (hogeti) corespunzătoare. Pe durata lucrărilor erai supravegheat şi, la orice încălcare, fie erai obligat la dărâmare, fie la răscumpărare prin amenzi aspre. Aceste gânduri şi în special cele legate de cheltuieli şi aprobări se învârteau în mintea dochiariţilor şi îi ducea la deznădejde.

Cu timpul însă, şi întrucât deasupra chelăriei au ridicat o biserică improvizată pentru nevoile de cult (latreutice), oarecari gânduri mai înţelepte s-au impus. Au aflat că în Moldova domneşte Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561;1564-1568) al cărui tată, Bogdan, ajutase mai demult mănăstirea, după cum o făcuse şi bunicul său, Ştefan cel Mare, care, printre altele, a dăruit mănăstirii şi un disc (de argint) foarte preţios, care se păstrează astăzi în muzeul Mănăstirii «Sf. Dionisie» din Olimp. De asemenea, soţia sa, Ruxandra, era fiica domnului Moldovei Petru Rareş, şi acesta binefăcător al Mănăstirii Dochiariu.

Nădejdea începuse încet să se aprindă în sufletul părinţilor, fapt pentru care un mic grup dintre cei mai distinşi monahi dochiariţi a pornit spre Moldova, luând şi câteva daruri sărace pentru domn. După multe luni de călătorie obositoare au ajuns în Moldova, care, cu puţini ani înainte (1529), declarase supunere de bunăvoie sultanului, menţinând în schimbul unui mic tribut anual libertatea ei relativă. La Iaşi, capitala de atunci (a Ţării Moldovei), şi la curtea domnească, monahii aghioriţi caută cu emoţie audienţă la domn. Alexandru îi primeşte şi îi povestesc tragedia şi starea vrednică de plâns a bisericii mănăstirii.

Domnul, cu cuget înalt, împărătesc, îşi asumă toată responsabilitatea pentru obţinerea autorizaţiilor necesare şi pentru restaurarea în acord cu acestea a catholiconului (Mănăstirii Dochiariu), cu singura răsplată de a se învisteri veşnic pomenirea sa în mănăstirea aghiorită. Ca dovadă a calităţii sale de ctitor, a afierosit mănăstirii o cruce de preţ cu Lemn Sfânt precum şi, de secole păstrată în Moldova, mahrama înmuiată în sângele Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, care s-a salvat de la prădarea vicleană a  sultanului Suleiman, ce avusese loc cu câţiva ani mai înainte.

Cu daniile generoase ale domnului s-a trasat şi s-a construit perimetrul clădirii din piatră al catholiconului, zidul puternic şi gros, susţinut de opt contraforţi de tip turn. Astfel, biserica s-a înălţat întrecând celelalte clădiri adiacente, asigurându-şi o lumină abundentă, prin multele şi marile ei ferestre. În partea superioară s-au ridicat noi cupole şi cinci turle. În interior s-au aşezat plăci de marmură, iar acoperişul boltit a fost acoperit cu foi de plumb, folosindu-se şi cele care s-au salvat de la vechea clădire şi care erau în bună stare. S-a purces la pictarea în frescă, lucrare încheiată în 1568, anul morţii domnitorului moldovean.

Nu s-au scurs, însă, multe luni (sfârşitul lui 1568) şi din nou o obşte de monahi dochiariţi se află în Ţara Moldovei, căutându-l la curtea de la Iaşi pe noul domn. Încovoiaţi şi trişti, plângând şi jeluind, cad în genunchi la picioarele tânărului domn Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572), care se afla sub epitropia mamei sale, Ruxandra, şi a Mitropolitului Teofan al II-lea al Moldovei. Cauza plângerii şi jelurii lor este din nou distrugerea mănăstirii, ameninţată de acţiunea noului sultan Selim al II-lea, de confiscare, în 1567, a tuturor bunurilor mănăstirilor din Sfântul Munte, în interiorul şi exteriorul peninsulei, chiar şi a clădirilor mănăstirii înseşi, prin trimisul special al sultanului în acest scop, Elmini Mustafa Gelepi. Dacă voiau să le răscumpere şi să le ia din nou în stăpânirea lor, mănăstirile trebuiau să depună în vistieria împărătească 14.000 de monede de aur, sumă uriaşă pentru vremea aceea şi pentru posibilităţile lor economice modeste. (Moldova, de exemplu, ca tribut de supunere plătea 400 de monede de aur pe an). Suma s-a împărţit pe mănăstiri în raport cu proprietăţile deţinute de fiecare,  proprietăţi ce urmau să fie răscumpărate. Unele mănăstiri vindeau obiecte de valoare chiar şi coroanele împărăteşti ale vrednicilor de cinstire împăraţi ai Bizanţului, altele dădeau ca amanet vasele sfinte şi Evangheliile cu ferecături de aur şi argint sau împrumutau bani cu dobândă exagerat de mare de la cămătarii evrei.

Dochiariţii au alergat din nou la mila şi credincioşia domnitorilor, ca să asigure banii necesari pentru răscumpărare. Cu ei aveau şi mahrama Sfântului Dimitrie, dăruită de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu, cu scopul de a-i mişca spre milă, dar şi spre a le aminti de îndatorirea ce izvorăşte din dreptul de ctitori, de a ajuta mănăstirea. Domnitorul şi preacredincioasa doamnă Ruxandra i-au ascultat cu bunăvoinţă şi compasiune. Astfel, Ruxandra hotărăşte să doneze tot ce strânsese pentru pomenirea sufletului ei, o sumă care se ridica la 165.000 monede de argint (aspri turceşti) cu obligaţia, care nu poate fi încălcată, ca mănăstirea în fiecare an, de Sfântul Nicolae, să săvârşească priveghere şi să-i pomenească pe vrednicii de cinstire domnitori în veci. Părinţii acceptă şi domnitorul emite hrisovul necesar, întorcând şi mahrama Sfântului Dimitrie, ca să arate că devine din nou ctitor al mănăstirii.

Banii aceştia, suficienţi pentru răscumpărare, au fost predaţi trimisului comun al Sfântului Munte la Constantinopol, stareţul Anania, care, după ce a primit ordinul corespunzător de la renumitul seik-ul islam (muftiu) din Constantinopol, Embusuut, a purces la inserarea datelor proprietăţilor fiecărei mănăstiri în cadastrul împărătesc şi a emis vacufname-ul aferent pentru fiecare mănăstire, document care descrie şi asigură tipul şi datele care alcătuiesc proprietatea.

Părinţii dochiariţi, după întoarcerea la mănăstire şi punerea în ordine a lucrurilor, nu şi-au uitat promisiunea făcut şi au alcătuit o mărturie (cu acceptarea termenilor Ruxandrei), scrisă de însăşi mâna celor mai distinşi monahi, purtând pecetea mănăstirii, prin care şi-au asumat, prin jurământ, îndatorirea de a săvârşi privegherea şi pomenirea ctitorilor în orice fel de împrejurări s-ar afla mănăstirea. Această  mărturie, scrisă pe pergament, au dus-o în august 1570 la Iaşi, unde a fost pecetluită cu sigiliile domnitorului Bogdan Lăpuşneanu şi ale Mitropolitului Teofan.

Este sigur că şi alte mănăstiri din Sfântul Munte au primit pentru acelaşi motiv ajutor de la doamna Ruxandra, asumându-şi aceleaşi obligaţii. Nu ştim însă dacă îşi respectă promisiunile. Sfânta Mănăstire Dochiariu însă, în pofida trecerii veacurilor, nu şi-a uitat obligaţiile. În fiecare an, de Sfântul Nicolae, slujeşte cu fast privegherea şi săvârşeşte în chip solemn parastasul vrednicilor de pomenire ctitori (Pahomie Monahul - fostul Alexandru Lăpuşneanu -, Ruxandra doamna cu fiii lor, Bogdan cu fiii săi n.n.). Pentru înveşnicirea evenimentului se citeşte în trapeză documentul-acord, pentru a se preda tradiţia şi generaţiilor care urmează.

Acum, la 450 de ani, după a doua vizită (1570) şi pecetluirea înţelegerii-acord, iată din nou monahii dochiariţi au venit în Moldova, însă nu pentru a cere deznădăjduiţi ajutor, ci la invitaţia Înaltpresfinţitului Părinte Mitropolit Teofan, al Moldovei şi Bucovinei, pentru a plăti tribut de cinstire şi recunoştinţă sfintelor rămăşiţe pământeşti ale vrednicilor de cinstire ctitori care se odihnesc aici în marea şi renumita Mănăstire Slatina. (Arhim. Nathanael Neacşu)