Parabola fiului risipitor, nesecat izvor de inspiraţie

Impresionantă se dovedeşte inspiraţia exercitată de parabola fiului risipitor asupra artelor. Una dintre cele mai cunoscute picturi inspirate de cunoscuta relatare evanghelică rămâne, fără doar şi poate, cea a pictorului olandez Rembrandt, trăitor în veacul al XVII-lea, expusă astăzi într-una din sălile fastuoase ale palatului Ermitaj din Sankt Petersburg, acolo unde l-am admirat şi eu nu cu mult timp în urmă.

Din nou despre paradigmatica Pildă a fiului risipitor! Parcă mai ieri ne-a trecut prin faţa ochilor minţii cunoscuta întâlnire biblică şi, iată, copleşitoarea poveste ne bate iarăşi la uşa sufletelor. Cu toate că o auzim în fiece an în pragul Postului Sfintelor Paşti, rămâne mereu actuală, inepuizabilă, aducătoare de bune nădejdi. Nu cred că există cineva care să nu ştie istoria unei progenituri răsfăţate ce şi-a cerut partea de avere de la preabunul său tată, cheltuind-o departe de iubirea şi grija paternă, în timp ce fratele său mai mare a rămas ascultător şi supus în casa părintelui său. Răzvrătitul şi risipitorul fiu, ajungând sărac, ruşinat de cele săvârşite, are totuşi puterea să privească în adâncul sufletului, să-şi recunoască micimea şi, cuprins de un profund regret, cutează să se întoarcă acasă, cerându-i iertare tatălui. În mod surprinzător pentru unii - îndeosebi pentru feciorul cel mare, neieşit vreodată de sub ascultare - părintele îl primeşte neaşteptat de bine: îl îmbrăţişează, îl iartă, reaşezându-l în drepturile de fiu, pierdute prin răzvrătire şi viaţă promiscuă. Literatura patristică abundă în interpretări care se întrec să evidenţieze atât milostivirea Tatălui, îndelunga sa aşteptare, cât şi curajul odraslei rătăcite, dar venite în sine.

Impresionantă se dovedeşte inspiraţia exercitată de această pericopă evanghelică asupra artelor. Bunăoară mulţi iconari au surprins în culori şi imagini anumite aspecte din neuitata parabolă. Unii imnografi au psalmodiat tulburătoarea poveste, zămislind cântări memorabile, precum cea intonată la slujba intrării în monahism, numită sugestiv Braţele părinteşti.

Ba şi sculptori, pictori ori poeţi renumiţi au abordat tema. Însuşi Brâncuşi, care spunea că „artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu”, a dăltuit în lemn paradigmatica întoarcere a fiului risipitor, într-o originală concepţie, realizată în 1914, după ce îşi revăzuse rudele de la Hobiţa, de unde plecase în urmă cu 5 ani. Realizat din lemn de stejar, „fiul risipitor” al lui Brâncuşi este îngenuncheat, purtând o povară pe umeri. Păcatul l-a încovoiat către teluric, nereuşind să mai vadă faţa tatălui. Greutatea de pe umeri poate fi a păcatelor sale, dar şi „povara” iubirii nemărginite a părintelui său, care-l îmbrăţişează fără a-l întreba nimic care să-l stânjenească.

Păcatul desfigurează fiinţa omului

Pictorul italian din secolul al XVI-lea Bernardino Licinio, abordând aceeaşi temă biblică, a realizat o pânză în ulei surprinzând bucuria cu care tatăl îşi întâmpină copilul întors, dar primit, după cum ne arată compoziţia, într-o curte nobiliară veneţiană din prima jumătate a secolului al XVI-lea; se sugerează astfel că peste tot în această lume există un „Tată” Care ne aşteaptă să ne împărtăşească bunătăţile sale, neîmpuţinate prin dăruirea către fiul cel mic a părţii cuvenite de avere, căci Preamilostivul Părinte este izvorul nesecat al bucuriei, al bunăstării şi al răbdării.

Însă, una dintre cele mai cunoscute picturi inspirate de parabola fiului risipitor rămâne, fără doar şi poate, cea a pictorului olandez Rembrandt, trăitor în veacul al XVII-lea, expusă astăzi într-una din sălile fastuoase ale palatului Ermitaj din Sankt Petersburg, acolo unde l-am admirat şi eu nu cu mult timp în urmă. Realizat la scară normală, spre a spori forţa de expresie a imaginii, tabloul reţine atenţia privitorului prin mai multe detalii. Aflat la vârsta senectuţii şi foarte bolnav pe când lucra la respectiva capodoperă, renumitul pictor a dat aici proba maturităţii sale artistice, evidenţiind totodată şi profunda sa credinţă în iubirea milostivă, iertătoare, a lui Dumnezeu-Tatăl, Care, cu o nesfârşită răbdare şi înţelegere, aşteaptă întoarcerea fiecăruia dintre noi, cu neşovăielnică pocăinţă, după modelul celebrului personaj din Evanghelie.

De veţi privi cu atenţie chipul odraslei îngenuncheate în braţele atotmilostive ale tatălui, veţi observa că faţa i se vede doar pe jumătate, căci păcatul desfigurează fiinţa omului, îl mutilează nu doar fizic, ci îndeosebi duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că faţa, chipul unui om, este icoana sufletului său. Aici Rembrandt surprinde cel mai bine inspirata concluzie a Sfântului Părinte. Da, fiul avea sufletul schilodit de păcat, iar faţa, nedesluşită şi ascunsă parţial în umbră, înfăţişează tocmai rătăcirea în care orbecăise prin ţara păcatului. Cât vedem din chipul rătăcitului fiu, observăm o reculegere adâncă: ochii închişi, la pieptul iubitorului părinte, exprimă pacea, odihna regăsite acasă, la Tatăl, căci, nu-i aşa?, ne spune Domnul: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Pacea întrezărită pe chipul fiului este urmarea împlinirii chemării Cerescului Tată, dar şi efectul mărturisirii păcatului: „Tată, am greşit la Cer şi înaintea Ta”. Liniştea întipărită în trăsăturile sale i-o dăruieşte primirea Tatălui: ca pe un fiu şi nu ca pe un argat, aşa cum el ceruse. Fiul conştientizează diferenţa dintre fii, prieteni, argaţi şi slugi; ajungi fiu prin botez, prieten prin virtute, argat prin muncă şi sclav prin teamă.

Ne reţine atenţia încă un amănunt: tatăl se află înconjurat de o dulce lumină: e lumina izvorâtă din nesfârşita sa iubire, care se proiectează de pe chipul său blajin şi atotînţelegător către umerii nimicitului fiu. Parcă nepământeană, ea învăluie tainic şi dramatic personajele tabloului, vrând a ne sugera că toată dragostea şi emoţia omenească nu pot reda suficient intensitatea copleşitoarei întâlniri.

Lumina îmbrăţişării

Ultimul detaliu al creaţiei lui Rembrandt la care aş vrea să mă opresc este coroana simbolurilor picturii, o încununare a mesajului transmis de mişcătoarea imagine. Priviţi mâinile ce cuprind umerii istovitului fiu: ele nu seamănă una cu cealaltă, de parcă l-ar îmbrăţişa două personaje. Da, asta a şi dorit să sugereze autorul: mâna mai robustă, viguroasă aparţine tatălui, iar cealaltă, mai fină, delicată - mamei. Cine este mama fiului? Chiar Biserica. Ea suferă la fel de mult ca şi Cerescul Părinte pentru fiecare fiu rătăcit pe cărările umbroase şi înghimpoase ale acestei vieţi. Ea, Biserica, este mama fiului şi mama noastră, a tuturor, fraţi în Hristos, Domnul nostru. Aşa înţelegem spusele Sfântului Ciprian de Cartagina: „Cine nu are Biserica drept mamă nu-L are nici pe Dumnezeu drept Tată şi în afara Bisericii nu există mântuire”. Dacă priviţi mai atent, veţi observa că în jurul mânii mamei se vede mai multă lumină, vrând parcă a spune că lumina harului dumnezeiesc al Tatălui Ceresc se revarsă peste noi în Biserică (mâna mamei) prin Sfintele Taine.

Dincolo de culoare, de simbolism, meditând în faţa mişcătoarei picturi, se cuvine să ne amintim de cuvintele Evangheliei despre întoarcerea fiului rătăcit şi revenit întru iubirea Tatălui şi, dea Domnul, să plănuim cât mai repede a noastră întoarcere.