„Parohia noastră este vie atunci când credincioşii noştri sunt mărturisitori“

Avem datoria de a vorbi despre înaintaşii noştri, despre cei ce au purtat credinţa şi valorile noastre mai cu seamă în vremurile grele. Viaţa lor ne inspiră, iar experienţele trăite de cei ce au mărturisit în vremurile grele ale creştinismului ne împărtăşesc nu doar cunoştinţe, ci ne împărtăşesc viaţă. Parohia noastră este vie atunci când credincioşii noştri sunt mărturisitori. Cel ce spune că este creştin, dar nu mărturiseşte pe Hristos nu este încă bine aşezat în Biserică. Creştin înseamnă şi mărturisitor. „Degeaba cunoaştem binele de nu-l vom şi face, degeaba cunoaştem Adevărul dacă nu-l şi mărturisim“. Conferenţiarul zilei de ieri, părintele consilier al Sectorului de misiune al Arhiepiscopiei Iaşilor, a susţinut o scurtă conferinţă pe tema „Rezistenţa prin rugăciune în perioada comunistă, izvor de putere pentru preotul de astăzi“.

Între modalităţile prin care societatea românească a încercat să reziste agresivităţii regimului comunist ateu, pe lângă rezistenţa prin cultură, a fost şi „rezistenţa prin credinţă“ sau „rezistenţa spirituală“. Această rezistenţă s-a manifestat în libertate, dar cu o intensitate mult mai mare în temniţele comuniste. Sunt perioade în istorie când creştinul nu poate rămâne „căldicel“, când trebuie să decidă de partea cui este. Preoţii prezenţi la conferinţă  au vizionat un film documentar în care au fost evocate momente din viaţa preoţilor, dar şi a unor creştini laici ce au suferit şi mărturisit în temniţele regimului ateu.

Se spune că înainte de războaie se nasc mai mult băieţi. Înainte de arestările în masă făcute de noul regim ateu din România s-au dezvoltat, providenţial, mai cu seamă trei centre de spiritualitate la noi: Slatina, Sâmbăta de Sus şi Rugul Aprins la Antim. Mulţi dintre cei ce au cunoscut aceste centre de rezistenţă spirituală au învăţat deja cum să evadeze. Au fost arestaţi, dar au învăţat să evadeze. Să evadeze înăuntru, să evadeze spiritual.

„Tu însă când te rogi, intră în cămara ta şi închizând uşa, roagă-te Tatălui tău…“(Mt. 6, 6). Nu toţi cei din temniţele comuniste au fost credincioşi. Unii au fost indiferenţi religios, alţii atei. Dintre cei necredincioşi, mulţi au devenit creştini în închisoare. Credinţa a fost rezistenţa lor.  Conferinţele de la Antim au apărut şi ca o necesitate, ca un răspuns la întrebările pe care românii, şi mai ales creştinii, şi le puneau odată cu instalarea comunismului şi cu acutizarea propagandei atee, mai ales după alegerile din â46 şi apoi cu noua Lege a Cultelor din â48. Acelaşi lucru s-a petrecut şi în centrele mari duhovniceşti, unde unii duhovnici au curajul de a se confrunta cu duhul ateu comunist. La Slatina şi la Sâmbăta de Sus.

Căutările celor de la Antim au avut ca sprijin pe părintele Ioan Culîghin, numit şi cel Străin, urmaş al tradiţiei de la mănăstirea Optina. Ioan Kulîghin s-a născut la 24 februarie 1885 la Eleţ (Orel) în Rusia. După stagiul militar devine frate la celebra Mănăstire Optina. Este mobilizat în Primul Război Mondial, apoi slujeşte ca preot la Rostov (1919-1930), este închis între 1930 şi 1937 de puterea bolşevică, iar după eliberare devine protoiereul şi duhovnicul Eparhiei Rostovului. Fugind de bolşevici, se refugiază în România în noiembrie 1943 împreună cu Mitropolitul Nicolae al Rostovului, căruia îi este duhovnic şi va fi găzduit până la finele lui 1946 la Mănăstirea Cernica (între timp, mitropolitul moare şi este îngropat în cimitirul mănăstirii). În aceşti ani va participa activ la întâlnirile Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim. Descoperit de armatele bolşevicilor în noiembrie 1946, în ianuarie 1947 este anchetat şi condamnat la zece ani de muncă silnică, fiind trimis în URSS, unde i s-a pierdut urma.  Acesta este personajul de-a dreptul uimitor pe care l-au întâlnit pr. Benedict Ghiuş, profesorul Alexandru Mironescu şi scriitorul Sandu Tudor chiar în preajma constituirii grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. Cei trei erau acolo (la Cernica) într-una din vizitele obişnuite pe care le făceau împreună în locurile sfinţite. Tocmai intenţionau să se retragă, când, la insistenţele pr. Nicodim Bujor, au bătut pentru prima oară şi la uşa părintelui rus Ioan cel Străin, interpret fiindu-le un ucenic basarabean numit Leontie.

În închisoare, deţinuţii politic au învăţat prietenia, au învăţat ce este libertatea şi au învăţat şi rugăciunea. Lupta împotriva deţinuţilor politic a fost una demonică, mai cu seamă în închisoarea de la Piteşti. Pentru aceasta şi rezistenţa nu a fost una la care să se poată rezista doar cu puterile fireşti, fizice.

Biserica a fost prezentă în temniţe prin trei dintre Sfintele Taine: Taina Botezului, Spovedania şi Euharistia, dar a fost prezentă şi prin rugăciune. Preotul este mărturia creştină prin excelenţă. Clericul este purtătorul unei harisme liturgice ce se cere a fi folosită în slujirea pastorală pentru creşterea turmei lui Hristos. Mântuitorul ne spune: „Voi sunteţi lumina lumii ; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă. Nici nu aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“. (Mat. 5, 14-16); „Voi sunteţi sarea pământului; dacă sarea se va strica, cu ce se va săra? De nimic nu mai e bună decât să fie aruncată afară şi călcată în picioare de oameni“ (Mat. 5, 13). „Asemenea este împărăţia cerurilor aluatului pe care, lăsându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată“ (Mat. 13, 33). „Îmi veţi fi Mie martori în Ierusalim şi în toată Iudeea şi până la marginea pământului“ (Fapt. 1, 8). Rugăciunea şi mărturisirea preoţilor din perioada regimului ateu comunist reprezintă şi pentru noi, preoţii de astăzi, sursă de inspiraţie, de putere şi de curaj. (Misionar protopopesc Marian Filip, Protopopiatul Tg. Neamţ)