„Pastoraţie şi misiune în istoria Bisericii Ortodoxe Române“

Marţi, 14 aprilie 2016, în amfiteatrul T 20 al Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi a avut loc şedinţa lunară a Cercului de Istorie Bisericească „Arhiereu Narcis Creţulescu“. Întâlnirea cu tematica „Pastoraţie şi misiune în istoria Bisericii Ortodoxe Române“ a avut în vedere dezbaterea privind „Misiunea preotului în societate“, plecând de la ideile şi perspectivele expuse în cadrul primelor conferinţe pastorale desfăşurate în Arhiepiscopia Iaşilor în anul 1909.

Sesiunea a cuprins două părţi. O primă parte clasică pentru tipologia desfăşurării şedinţelor Cercului în care moderatorul a prezentat viziunile Mitropolitului Pimen Georgescu privitoare la direcţiile de activitate pastorală pe care le dorea de la preoţii din Arhiepiscopia Iaşilor. A doua parte a constat dintr-o valorificare a poziţiilor preoţilor participanţi la conferinţe faţă de cerinţele mitropolitului. Analiza acestor poziţii de către studenţii participanţi s-a făcut pe baza unor fragmente din documentele de arhivă ale Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, privitoare la conferinţele în cauză. La şedinţă a participat asist. univ. dr. Liviu Petcu, care s-a implicat în dezbaterile care au avut loc.

„Măsura activităţii preoţimii trebuie să fie dragostea“

Pentru a oferi o imagine asupra celor discutate, vom ataşa două fragmente, primul din intervenţiile Mitropolitului Pimen (1853-1924) la conferinţe şi al doilea din perspectivele expuse de preoţii participanţi la acestea. Astfel, mitropolitul afirma la Dorohoi că „măsura activităţii preoţimii trebuie să fie dragostea“. Şi care este măsura dragostei? Bineînţeles că porunca „de a iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi“. Apoi, cu privire la cler, afirma că acesta „va fi la înălţime când va şti a satisface cerinţele poporului în mod lesnicios şi prielnic. Cerinţele zilei de azi sunt mai mari ca ale zilei de ieri, şi a celei de mâine mai mari ca ale zilei de azi. Preotul trebuie să fie înarmat prin luminarea minţii spre a răspunde acestor cerinţe, ştiind că ele mai repede pot fi îndeplinite de către persoanele culte.

Pregătirea din şcoală a preotului nu este suficientă. Progresul cere ca acel care a câştigat un capital sistematic în şcoală să şi-l îmbogăţească necontenit, să-şi înmulţească cunoştinţele şi mai departe, adăugând la ele altele pe care le aduce progresul timpului. Altminteri rămâne un staţionist, ba încă ajunge să-şi micşoreze capitalul cunoştinţelor, rămânând un om în rândul celor ce n-au avut norocul de a trece pe la o şcoală înaltă. Clerul, de asemenea, nu trebuie să stea în cunoştinţele câştigate în şcoală, ci mai departe să se cultive necontenit, căci cerinţele vremii sunt din ce în ce mai grele“.

În ceea ce priveşte activitatea pastorală preciza că „nu trebuie să ne închipuim că misiunea noastră preoţească se mărgineşte în a boteza, cununa, înmormânta, acestea fiind obligaţii ale stării preoţeşti, ci misiunea preotului trebuie să îmbrăţişeze întreaga viaţă omenească a creştinului, în toate variatele ei manifestări. «Eu sunt Adevărul şi Viaţa» zice Mântuitorul, de aceea misiunea preoţească este de a face ca, prin învăţămintele noastre, poporul să aibă o viaţă cât mai fericită“.

Perspectiva preoţilor prezenţi la conferinţe asupra activităţii lor în societate o vom reda prin câteva fragmente din teza economului D. Grigorescu din judeţul Dorohoi. Acesta preciza că „în parohia sa, să se ferească preotul de acei oameni care prin linguşiri caută să-l atragă în partea lor, aducându-i diferite ştiri de la unele persoane din comună şi ţesând adeseori intrigi foarte dăunătoare. Să nu facă nici un pas înainte de ce nu se va  convinge de adevăr, nici să pună bază pe anonime fără o prealabilă cercetare, căci acestea, fiind adeseori tendenţioase, sunt de multe ori departe de adevăr iar cei în cauză suferă consecinţele“.

Cum trebuie să fie relaţia între păstorii de suflete 

„Faţă de superiorii săi, adică de episcopul eparhial, preotul, ca unul ce a luat de la el darul preoţiei, e dator de reverenţă şi ascultare în toate cele ce privesc serviciul (preoţesc) bisericesc, dându-şi seama a executa orânduielile şi deciziile date de el, nu mai puţin trebuie să respecte şi să stimeze şi celelalte autorităţi bisericeşti, ca spiritualul consistor şi pe protoierei, şi să îndeplinească cu acurateţe orânduielile lor. În cazurile grele şi în nedumeriri să se îndrepteze preotul către aceste autorităţi şi să ceară sfat şi îndreptare, ajutor şi apărare contra neîndreptăţirilor ce i s-ar face. Cu fraţii preoţi, fiind pătruns de spiritul dragostei frăţeşti, trebuie să petreacă în pace şi bună învoire, unindu-se întotdeauna pentru sprijinirea şi sporirea aspiraţiilor chemării lor. Căci Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos zice:«Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ai mei învăţăcei de veţi avea dragoste între voi» (Ioan 17, 21). Apoi păstorul suprem se roagă către Părintele Ceresc: «Ca toţi să fie una precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una» (Ioan 17, 21). De aici se vede desluşit că între păstorii de suflete trebuie să domnească pacea şi buna învoire; să fie o inimă şi un suflet şi mai ales între cei învecinaţi din aceeaşi comună şi judeţ. Să se ajute în cele materiale şi în cele spirituale, să se îndrepte unul pe altul în spiritul blândeţii şi al adevăratei amiciţii şi să îndrepte fără măgulire defectele unul altuia“.

„Faţă de clerul inferior păstorul de suflete trebuie încă să se poarte frumos, să-şi aleagă întotdeauna oameni apţi pentru serviciul lor. Să vegheze asupra împlinirii chemării lor, îndreptând greşelile şi defectele lor prin spiritul blândeţii; să-i înveţe buna cinstire de Dumnezeu şi veşnic a-i îndemna la o purtare bună, la morală în viaţa lor casnică şi publică. Preotul să nu aibă cumva scandalosul obicei de a striga sau insulta sau în unele cazuri a-i şi lovi în timpul serviciului divin din biserică sau în popor pentru greşalele ce ar face; căci acestea tulbură mult pe oamenii care, împovăraţi de zbuciumul vieţii, caută linişte măcar în faţa altarului precucum şi recreerea sufletului său prin rugăciune, şi dacă, cumva nici aici nu o află, atunci e trist lucru. După serviciu, şi în patru ochi să pot face observările cuvenite.“

„Preotul să sprijinească toate aşezămintele publice care se fac spre folosul celor singuri, spre luminarea poporului, spre alinarea durerilor, a necazurilor“

Pentru înălţarea prestigiului său, preotul, pe lângă însuşirea celor mai frumoase calităţi sufleteşti, să aibă şi o purtare frumoasă, model în comunitatea sa, în familia sa, în gospodăria sa, în suferinţă cu autorităţile statului şi, în fine, în referinţă cu orice instituţie (a statului) socială.

Să fie stabilit în permanenţă în comuna unde păstoreşte preotul, să fie în mijlocul turmei şi să vegheze neadormit să nu se furişeze, prin absenţa lui, viciile şi relele care ar aduce slăbirea credinţei şi a moralităţii turmei sale. Din adevăratul zel şi dragoste să îndeplinească toate ierurgiile cerute la timp de poporul său, atât a celor bogaţi, cât şi a celor săraci, cât şi celor lipsiţi de mijloace fără a face târguieli pentru plata serviciilor, căci acestea sunt scârboase şi lipsesc pe preot de demnitatea de care are aşa mare nevoie. Căci este de necrezut ca un adevărat păstor care se poartă cu dragoste către poporul său şi să nu fie remunerat după putere de către aceştia, iar pentru cei lipsiţi de mijloace să fim măguliţi că le putem da mângâiere prin serviciile noastre“.

„Preotul să sprijinească toate aşezămintele publice care se fac spre folosul celor singuri, spre luminarea poporului, spre alinarea durerilor, a necazurilor şi lipsurilor lor; ca şcoli, spitale, bănci populare, cooperative de consum şi să caute a le introduce acolo unde nu sunt. Ca om cult, preotul trebuie să dea exemple prin achitarea la timp a tuturor dărilor către stat şi prin îndeplinirea tuturor orânduielilor şi dispoziţiilor comunale pentru binele şi progresul comunei sale. Faţă de reprezentanţii puterii lumeşti, preotul să caute a îndemna şi susţine o bună înţelegere conform cuvintelor Apostolului Pavel: «Daţi tuturor cele ce sunteţi datori, celui cu darea, darea, celui cu vama vama, celui cu frica, frica, celui cu cinste cinste». Deci să arate autorităţilor lumeşti şi legilor lor, prin fapte şi cuvânt, ascultare şi respect şi să se ferească de cârtirea persoanelor şi de nebăgarea în seamă a hotărârilor lor“.