Pe drumul credinței

Sunt lucruri pe care le primim din experiența unor rari martori, a geniilor, a oamenilor iluștri, pe care avem tot dreptul să‑i credem pentru înalta lor conștiință, pentru faptul că sunt suficient de mari pentru aceasta, pentru că deținem niște date ce ne permit să‑i credem. Această experiență le aparține lor, noi o deținem doar din auzite, însă putem crește în ea.

Astfel este, de exemplu, experiența unui mare pictor, a unui mare muzician, ce se exprimă, în ultimă instanță, prin opera sa de artă, prin muzică. Experiența din care acestea purced ne este inaccesibilă, însă ea ajunge, cumva, până la noi. Asupra acestui aspect mă voi opri și voi încerca să arăt modul în care întâlnirea cu credința poate avea loc prin intermediul unui om, om pe care l‑am întâlnit și ne‑a vorbit sau a lăsat o mărturie scrisă.

Unde se termină experiența și unde începe credința?

Dacă susținem faptul că la baza credinței stă experiența, atunci cum le putem deosebi una de alta? În operele Sfântului Macarie cel Mare, părinte al Bisericii din vechime, care a trăit în secolul al IV‑lea în Pustia Egiptului, găsim un fragment în care se încearcă aflarea tocmai acestui moment, în care experiența se transformă în credință. Aici se vorbește despre o foarte profundă și zguduitoare experiență de apropiere de Dumnezeu în timpul rugăciunii, cunoscută sau trăită de el și de împreună‑nevoitorii săi. Se relatează că, în momentul rugăciunii adânci, omul se desprinde de conștiința a tot ce este pământesc, încetează chiar să se conștientizeze pe sine și trăiește doar o cucernică frică, dragoste, închinare, bucurie, triumful întâlnirii cu Dumnezeu, Care îi străbate întreaga conștiință, toate trăirile, tot trupul, nelăsând nici o posibilitate de a se vedea pe sine, de a examina ce se întâmplă cu sine. Pe durata acestei experiențe, omul nu știe, desigur, ce se întâmplă cu el. Și nu doar o experiență religioasă se poate derula astfel; există momente în viață când întâmplarea ne cuprinde într‑atât de mult, este atât de zguduitoare, încât nu ne lasă nici o clipă în care să realizăm ce se petrece cu noi, să ne amintim de noi. Se întâmplă astfel în cazul unor accidente rutiere, în momentul unei bucurii ce ne cutremură adâncul ființei sau la o durere ce ne străfulgeră inima.

Întorcându‑mă la experiența Sfântului Macarie: el spune că atâta timp cât te afli în limitele acestei experiențe nu poți realiza nimic în afara lui Dumnezeu. La un moment dat, însă, Dumnezeu se îndepărtează parcă și atunci te simți în starea unei bărcuțe (o imagine foarte frumoasă, după mine) pe care marea a lăsat‑o pe țărm și s‑a retras. Cu câteva clipe în urmă, bărcuța se legăna încă pe apă, iar acum odihnește pe nisip. Iată, acesta este momentul când omul nu mai este purtat de experiență, deși fiorii și ardoarea experienței mai persistă încă; când omul este absolut convins de realitatea experienței sale, deși în acel moment el nu o trăiește. Iată clipa în care experiența se transformă în credință, în certitudine. Și omul acesta are tot dreptul ca, trăindu‑și mai departe viața, să afirme: eu am trăit asta, eu știu că există. Poate fi vorba despre o experiență religioasă, despre o groază, o bucurie, o durere: ele au avut loc, apoi s‑au îndepărtat, însă încrederea că ele există nu va mai putea fi zdruncinată în om.

Surprindem aici trecerea de la experiență la credință; despre o asemenea credință omul poate vorbi cu o încredere înflăcărată, absolută, poate vorbi convingător, căci vorbește despre ceea ce știe, despre ce a cunoscut până în măduva oaselor, până la frângerea inimii.

„Acest om cunoaște cu adevărat”

Noi aparținem însă comunității, omenirii, în jurul nostru există alți oameni, iar noi nu epuizăm prin noi nici o experiență umană, inclusiv religioasă; avem foarte multe în comun cu alți oameni, însă o experiență dată fiecare a trăit‑o în alt fel: cineva o deține mai mult, cineva, mai puțin; iar datorită comunicării dintre noi, prin faptul că formăm un tot întreg, experiența unora devine și experiența altora; la fel cum conștiința frumosului sau a dreptății devine o moștenire a întregii umanități prin intermediul unui om care a reușit să le trăiască cu forță extremă și să le exprime cu o extremă frumusețe și convingere. Există genii ale spiritului, ale cugetului, ale artei, care pot realiza prin muzică, artă sau prin viziunea lor științifică ceea ce un om de rând nu poate realiza, dar credem acestora, întrucât le simțim forța de convingere a cuvintelor, întrucât aceste cuvinte pătrund în sufletul nostru și sunt percepute ca adevăr, pentru că deținem deja o comuniune în experiență, chiar dacă experiența lor o întrece cu mult pe a noastră.

Despre acest domeniu al credinței putem vorbi doar cu o anumită precauție, indicând asupra faptului că aici se încheie experiența mea personală, care de aici devine, crește la o experiență comunitară ce aparține grupului de oameni din care fac parte. Astfel a fost experiența apostolilor care a ajuns până la noi. Apostolul Ioan spune: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieții”. Și, întrucât noi avem o experiență parțială înrudită cu a lor, ne putem încrede în experiența lor, care este mai bogată, mai exactă. Și sunt cuvintele lui Hristos. În Evanghelia de la Ioan citim spusele Mântuitorului: „Pe Dumnezeu nimeni nu L‑a văzut vreodată; Fiul Cel Unul‑Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L‑a făcut cunoscut”. Primim mărturia Sa nu din motivul că El vorbește de lucruri despre care nu avem nici o închipuire, ci pentru că există alte motive să‑L credem; și primim acest cuvânt al Său, poate încă de nepătruns pentru noi, deoarece altele ce au fost spuse de El sunt, în limitele experienței noastre, și adevăr, și dreptate, și descoperire.

Iată modul în care, prin intermediul altui om, poate ajunge credința până la noi sau, cel puțin, poate apărea întrebarea; nu vom crede neapărat dintr‑odată, însă, întâlnind acest om și această mărturie - iar această mărturie, mai exact, mărturia personalității sale, este convingătoare - putem sau să o primim și să spunem: „Acest om cunoaște cu adevărat; mă voi strădui să ajung la experiența lui” sau, deja în baza prejudecăților, a ideilor preconcepute, să‑l ferim din calea noastră și să spunem: „Ceea ce este dincolo de limitele experienței mele este o aiureală. Acesta este un dement și trebuie înlăturat”. Un om al științei nu va proceda niciodată astfel, ci doar un nebun.

(Fragment extras din cartea Antonie Bloom - Despre îndoială și credință, Editura Cathisma, 2007)