Poetul Tudor Arghezi, un „Toma“ al liricii româneşti

Acum 50 de ani, într-o zi de 14 iulie 1967, pentru Tudor Arghezi totul s-a limpezit. După ani buni în care poetul a pendulat între credinţă şi îndoială, între certitudine şi tăgadă, Dumnezeu a hotărnicit să-i spulbere această stare de incertitudine, căci, odată ce trupul i-a fost coborât în lacomul pământ din grădina casei din Strada „Mărţişor“, sufletul i-a fost purtat de îngeri către cereştile locaşuri pentru a-L vedea pe Cel în Care a crezut, dar, de Care, uneori, s-a şi îndoit.

Înainte de a desluşi, pe cât ne este cu putinţă, dacă Arghezi a fost sau nu religios, vă propun să trecem în revistă câteva din reperele sale biografice. Cunoscutul stihuitor s-a născut la 21 mai 1880, în Bucureşti, în familia lui Nae şi a Mariei Theodorescu. A primit la naştere numele de Ion Nae Theodorescu, dar a adoptat pseudonimul Tudor Arghezi (prenumele de la bunic, iar numele de la denumirea veche a râului Argeş). Între 1887 şi 1891 a fost elev al Şcolii primare „Petrache Poenaru“, sub îndrumarea primului său dascăl, părintele diacon Nicolae Abramescu. Între 1891 şi 1896 urmează cursurile Gimnaziului „Dimitrie Cantemir“ şi apoi pe cele ale Liceului „Sfântul Sava“ din Bucureşti. De la vârsta de 11 ani, din cauza situaţiei financiare precare, a fost nevoit să-şi câştige singur existenţa, dând meditaţii în particular unor progenituri din familii bogate. În 1896 debutează în Revista „Liga ortodoxă“, condusă de Alexandru Macedonski, şi frecventează Cenaclul „Literatorul“ al marelui poet simbolist, unde l-a cunoscut pe Grigorie Pişculescu, cu care s-a împrietenit, care avea să devină preot şi cunoscutul nuvelist Gala Galaction. În vara lui 1898 cei doi fac un pelerinaj în Moldova, poposind mai multe zile în zona Neamţului, atât de bogată în biserici şi mănăstiri. În vetustele chinovii nemţene junii pelerini au rămas profund impresionaţi de viaţa şi petrecerea monahilor, încât ei înşişi şi-au făgăduit că vor intra în cinul călugăresc. Aşa ne explicăm de ce în iarna anului următor, 1899, Ion a fost tuns în monahism la Mănăstirea Cernica, primind numele de Iosif. Grigore se pare că a ezitat, deşi îşi statornicise chiar şi numele de călugărie - Galaction, văzut, spunea el, pentru prima oară, într-o inscripţie pe un perete de la Mănăstirea Neamţ. Pare-se că Dumnezeu a avut cu el un alt plan. În amintirea acestui vis neîmplinit el şi-a luat ca pseudonim literar Gala Galaction.

Monahul Iosif a ajuns în scurt timp diacon, fiind mutat ca slujitor la Catedrala Patriarhală din Bucureşti. Însă, doar peste cinci ani, părintele Iosif, cunoscând o puternică criză spirituală, hotărăşte să părăsească mănăstirea, croindu-şi altă viaţă. Îşi întemeiază o familie, călătoreşte în străinătate, dar mai ales îşi valorifică talentul literar, alcătuind mai multe volume de versuri. Un moment dramatic din viaţa sa îl reprezintă anul 1918, când, împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori, a fost întemniţat în Penitenciarul Văcăreşti, acuzat de trădare, pentru că se pronunţase în favoarea neutralităţii României în prima conflagraţie mondială. Primul volum, „Cuvinte potrivite“, a văzut lumina tiparului abia în anul 1927. Din acelaşi an începe a tipări mai multe volume pentru copii: „Cartea cu jucării“, „Cântec de adormit Mitzura“, „Mărţişoare“, „Zdreanţă“. Cel mai cunoscut volum arghezian - „Flori de mucegai“ - a văzut lumina tiparului în 1931. O scriere de referinţă argheziană, apărută în 1934, dar ascunsă cu „grijă“ de regimul comunist, este romanul „Ochii Maicii Domnului“, carte în care autorul înfăţişează dragostea maternă şi devotamentul filial.

La finele lui septembrie 1943, este arestat din nou, din pricina unui pamflet scris la adresa ambasadorului german la Bucureşti. După un an este eliberat şi reabilitat. Înţelegând că fără colaborarea cu regimul instaurat în ţară după 1947 nu-şi poate continua activitatea, continuă să publice ultimele creaţii, dar fără inspiraţia şi aplombul de odinioară. Cu toate acestea, a fost distins cu premii şi titluri, fiind ales membru al Academiei Române, sărbătorit ca poet naţional la 80 şi 85 de ani.

Pe 29 iulie 1966 a decedat soţia sa, Paraschiva. Greaua despărţire de-a lui consoartă l-a aruncat pe poet într-o iremediabilă tristeţe. Pe 12 iulie 1967, cu gândul la soţie, Arghezi scrie ultimele versuri, care se află şi acum expuse în biroul casei memoriale: „Mă chemi din depărtare şi te ascult/ N-am să te fac, pierduto, să mă aştepţi prea mult“. Pe 14 iulie 1967, după ora 22:00, o pneumonie severă, cu implicaţii cardio-vasculare, renale şi hepatice, cauzează un stop cardio-respirator, iar Tudor Arghezi trece la cele veşnice la vârsta de 87 de ani, fiind înmormântat cu funeralii naţionale în grădina casei sale din Strada „Mărţişor“.

Aşadar, a fost religios Tudor Arghezi? Criticii literari, în mare parte, afirmă cu tărie că da! „Ca să înţelegi poezia lui Arghezi, scria George Călinescu, trebuie să ai vocaţia miturilor grozave, a viziunilor cosmice“, iar Maica Benedicta (Zoe Dumitrescu Buşulenga) afirma: „Un spirit neliniştit şi iscoditor, care a pipăit mai întâi invizibilul cer şi imposibilul vis, s-a coborât apoi, repede, pe pământ, pentru a-l iubi cu toată patima“. Alţi critici literari l-au catalogat drept ateu, anticlerical. Cert este că Arghezi a oscilat nu în a fi religios, ci, mai ales, în a stabili o relaţie cu Dumnezeu. Această ezitare, suferinţă spirituală, transpare cel mai bine în ai săi Psalmi, veritabile monologuri cu propria sa conştiinţă, în care se străduieşte să-şi elucideze şi să-şi remedieze nefireasca stare: „Dacă-ncepui de-aproape să-ţi dau ghes,/ Vreau să vorbeşti cu robul tău mai des./ De când s-a întocmit Sfânta Scriptură/ Tu n-ai mai pus picior-n bătătură“ („Psalm - Nu-ţi cer un lucru prea cu neputinţă“). Arghezi „plagiază“ ceva din starea lui Iov sau David, Împăratul, întrebându-se de ce Dumnezeu l-a părăsit şi l-a lăsat singur: „Vreau să pier în beznă şi în putregai/ Ne-ncercat de slavă, crâncen şi scârbit./ Şi să nu se ştie că mă dezmierdai/ Şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit“ („Psalm - Aş putea vecia cu tovărăşie“).

Aşadar, nu putem vorbi de necredinţa lui Arghezi, ci, mai degrabă, de incapacitatea lui de a stabili o relaţie cu Dumnezeu, refuzând chemarea Domnului, neînţelegând lucrarea Sa proniatoare: „Păcatul meu adevărat/ E mult mai greu şi neiertat/ Cercasem eu, cu arcul meu/ Să te răstorn pe Tine, Dumnezeu!/ … Dar eu, râvnind în taină la bunurile toate,/ Ţi-am auzit cuvântul zicând că nu se poate“ („Psalm - Sunt vinovat că am râvnit“). În alt loc spune: „În rostul meu tu m-ai lăsat uitării/ Şi mă muncesc din rădăcini şi sânger./ Trimite, Doamne, semnul depărtării,/ Din când în când, câte un pui de înger,/ Să bată alb din aripă la lună,/ Să-mi dea din nou povaţa ta mai bună“ („Psalm - Tare sunt singur, Doamne!“).

Într-un cuvânt, Arghezi, în relaţia cu Dumnezeu, s-a dovedit a fi un „Toma“ al zilelor noastre: „Vreau să Te pipăi şi să urlu: «Este»“ („Psalm - Te drămuiesc în zgomot şi-n tăcere“). Domnul, cu blândeţe şi nepământeană iubire, l-a primit şi i-a zis: „Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?“.