„Prietenii Sfinţilor Trei Ierarhi”, la Sfânta Liturghie misionară

Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „Sfânta Liturghie este cea mai frumoasă piesă de teatru, o piesă ce nu se epuizează niciodată”. În Sfânta Liturghie, mai mult decât la alte slujbe, este prezent harul dumnezeiesc, iar tot ce vine de la Dumnezeu nu se sfârşeşte niciodată, ci îmbogăţeşte. Noi, oamenii, avem nevoie în permanenţă de El pentru a ne umple de viaţă şi de veşnicie.

Pentru a gusta şi noi din acest izvor de viaţă din Dumnezeiasca Liturghie, duminică, 24 februarie 2019, 18 dintre „prietenii Sfinţilor Trei Ierarhi” de la biserica Liceului Pedagogic din Iaşi am dat răspunsurile la strană la Sfânta Liturghie misionară săvârşită în satul Rânghileşti, comuna Santa Mare, judeţul Botoşani, acasă la părintele Cornel Petru Ancuţa şi la colega noastră Iustina Ranici.

Ascultând pilda fiului risipitor citită duminica trecută, m-am regăsit în multe ipostaze şi momente ale parabolei. Şi nu doar eu, ci şi colegii mei. Momentul în care fiul cel mic îi cere tatălui partea lui de avere şi pleacă într-o ţară îndepărtată îl găsim adesea la vârsta tinereţii, când mulţi părăsim casa părintească, satul, comunitatea în care ne-am născut pentru a merge la studiu în oraş sau în străinătate, căutând să ne formăm ca oameni sau alergând după un trai mai bun, după o viaţă mai bogată. Şi chiar trăim o viaţă mai bogată în bucurii sau în plăceri, în funcţie de cei cu care ne împrietenim. Dacă avem şansa să găsim un grup de prieteni cu principii şi valori creştine, nişte profesori dedicaţi, un preot căruia să-i pese de noi, avem o viaţă plină de bucurii şi sens. Altfel, primind oferta de plăceri ale lumii, trăim singurătatea, umilinţa, robia, foamea şi deznădejdea celui înstrăinat de casă şi de Tatăl. Şi ne simţim rataţi şi adesea nu avem puterea de a ne ridica.

La vârsta adolescenţei avem nevoie de modele, de sprijin, de iertare, de îndrumare. Şi unde să le aflăm pe toate acestea? Eu le găsesc în Scriptură şi în dialogul constant cu duhovnicul şi cu alţi tineri preocupaţi de viaţa lor interioară. Pilda de duminica trecută ne dă şi ea răspunsul. Avem pe Tatăl bogat, bogat în milă, în iubire şi mereu în aşteptarea celor înstrăinaţi. Un Tată ce ne respectă libertatea, ne iartă şi nu mustră când noi cădem, dar ne întoarcem şi ne căim din toată inima.

Şi noi suntem în pildă. Îmbogăţiţi de daruri precum viaţa, gândirea, voinţa, înţelepciunea, puterea de muncă. Uneori, rămânem acasă şi înmulţim darurile, alteori hălăduim în plăceri şi egoism şi le risipim şi ne risipim în afara Adevărului, Căii şi Vieţii.

Şi zi de zi avem aceeaşi şansă de a trăi frumos sau de a părăsi Frumosul. Şi zi de zi aceeaşi stare de bucurie sau de amar. Aceeaşi luptă de a regăsi curajul de a ne întoarce acasă când paşii ne-au purtat prin ţări îndepărtate de bine şi de har. Şi aceiaşi ochi neobosiţi aşteptând venirea noastră, aceiaşi paşi grăbind spre-mbrăţişare, aceleaşi braţe cuprinzând şi dăruind iertare. Şi zi de zi aceeaşi Jertfire de împăcare şi de vindecare. Şi un alt fiu mare nepricepând că dreptatea fără iubire compătimitoare aduce întristare, şi-i tot risipă, deşi câştig ne pare.

Şi eu mă simt risipitoare a timpului, a încrederii acordate, şi a multor şanse ce mi s-au oferit. Dar sper că va veni o vreme a statorniciei mele când voi avea şi eu ceva de dăruit. Şi rog pe cei care mă creditează să mă mai îngăduie.

(Iuliana Pîrvu, „prietenă” a Sfinţilor Trei Ierarhi)