Protosinghelul Nicodim Măndiţă şi satul Schitu Frumoasa

Era nevoie de preoţi care să aline şi să înveţe. Aşa a fost transferat ieromonahul Nicodim de la schitul său la Parohia Schitu Frumoasa, din judeţul Bacău. Nu a stat foarte mult în această parohie, dar în doar trei ani a liturghisit, a cununat, a botezat şi, mai presus de toate, a învăţat poporul. Până astăzi, sătenii povestesc despre părintele care venea la ora 4:00 dimineaţa la Biserică, despre părintele care a închis toate cârciumile din sat, preotul care a pus pentru prima dată în scenă în viaţa acestui sat piese de teatru cu subiect religios. Atât de mult a schimbat întreaga comunitate încât judecătorii de la Scorţeni, acolo unde era „reşedinţa de plasă“, se întrebau dacă „nu cumva satul Schitu Frumoasa a dispărut printr-o minune“, căci nimeni de acolo nu mai venea la dreptatea judecăţii.

Undeva, pe valea Tazlăului, pierdut printre munţii Tarcăului, acolo unde se învecinează judeţele Neamţ şi Bacău, satul Schitu Frumoasa păstrează în istorie o notă aparte - evlavia liturgică. Ceva se întâmplă în acest sat. Pe schiteni îi găseşti la liturghiile de la toate hramurile din satele vecine, deşi la ei nu prea vine nimeni. Este până astăzi o vorbă în satul bunicii mele - „În ziua de hram trebuie să mergem mai devreme la biserică, să nu ne facă schitenii de ruşine“. Cu băţul în mână, cu desaga în spate, pe jos, cu căruţa şi mai rar cu maşina, locuitorii din Schitu Frumoasa înfruntau un munte ca să fie la hram de Sfântul Ilie la Bolătău, un sat vecin. Aşa i-am cunoscut. Şi, de multe ori, m-am întrebat: ce îi face pe aceşti oameni să fie cu atâta râvnă pentru cele sfinte?

Răsfoind cărţi, întrebând în dreapta şi-n strânga, am aflat că au avut un OM, un PREOT care le-a fost şi le este în continuare lumină - protosinghelul Nicodim Măndiţă.

Monah de vocaţie şi slujitor de parohie

Dumnezeieştii părinţi ne-au lăsat moştenire, arc peste timp, ideea că importantă este pentru veşnicie dâra de lumină pe care am lăsat-o în urma noastră. O lumină izvorâtă din candela sufletului nostru, din bunătatea pe care am răspândit-o în jur. Când pe un anume om şi după 40 de ani o comunitate îl are viu în conştiinţa liturgică, lumina vieţii presărată în istorie devine o certitudine. Un astfel de om a fost părintele Nicodim Măndiţă, cunoscut celor mai mulţi dintre noi prin cărţile sale reeditate după anul 1990. Însă, dincolo de un nume de pe o carte, avem de-a face cu o viaţă închinată învăţăturii creştine.

Născut departe de Moldova, la Buneşti, comuna Zărneşti, judeţul Argeş, tânărul Nicolae a fost fecior de plugar, trecut de tânăr prin greutăţile vieţii. Experienţa care i-a marcat viaţa a fost participarea pe frontul celui de-al Doilea Război Mondial, aşa cum avea să mărturisească mai târziu în unul dintre rechizitoriile securităţii. Din timpul copilăriei a fost atras de misterul cărţilor. Deşi era fiul unei familii nevoiaşe, povestea că venea până la Bucureşti: „Măcar să văd cărţile în vitrină“. Poate în aceste drumuri a cunoscut pe stareţul Simeon, de la Schitul Darvari, acolo unde inima a început a bate pentru mănăstire.

Dar, nu a făcut pasul cel mare încă de la început. La vârsta de 31 de ani, Nicolae devine monahul Nicodim la Mănăstirea băcăuană Măgura. În scurt timp, a primit şi marele dar al preoţiei, într-un context în care Moldova încă suferea de pe urma rănilor războiului. Era nevoie de preoţi care să aline şi să înveţe. Aşa a fost transferat ieromonahul Nicodim de la schitul său la Parohia Schitu Frumoasa din judeţul Bacău. Nu a stat foarte mult în această parohie, dar în doar trei ani a liturghisit, a cununat, a botezat şi, mai presus de toate, a învăţat poporul. Până astăzi, sătenii povestesc despre părintele care venea la ora 4:00 dimineaţa la Biserică, despre părintele care a închis toate cârciumile din sat, preotul care a pus pentru prima dată în scenă în viaţa acestui sat piese de teatru cu subiect religios. Atât de mult a schimbat întreaga comunitate încât judecătorii de la Scorţeni, acolo unde era „reşedinţa de plasă“, se întrebau dacă „nu cumva satul Schitu Frumoasa a dispărut printr-o minune“, căci nimeni de acolo nu mai venea la dreptatea judecăţii.

Cununia să fie sărbătoare a Bisericii şi a satului

Proaspăt venit în sat, părintele a observat că foarte mulţi trăiau fără a se cununa. Motivul - erau prea săraci ca să poată face o nuntă „ca la carte“, cu lăutari, multă băutură şi mâncare. I-a convins în scurt timp că Dumnezeu binecuvintează dragostea lor şi fără cele menţionate. I-a învăţat că nunta nu este altceva decât Taina Sfintei Cununii, la care trebuie să participe toată comunitatea.

Bătrânii povestesc şi astăzi despre nunţile părinţilor lor: doar Duminica, la Liturghie, „nu două într-o Duminică, fără muzică şi jocuri, veneau oamenii din sate îndepărtate ca să vadă minunea, ceea ce nu au văzut niciodată - nuntă fără lăutari. Părintele, în capul mesei. Şi au început să se facă şi în alte sate ca la noi“, îşi aminteşte Dumitru Scorţanu, din Schitu Frumoasa.

La Schitu Frumoasa a primit Părintele Nicodim „darul scrierii cărţilor“

Rănile războiului şi noile provocării ale „lumii noi“ se făceau simţite în satele sărace ale Moldovei. Sectele, pe de o parte, şi provocările modernismului, pe cealaltă. În acest context, Părintele Nicodim a intuit nevoia imperioasă a cărţii duhovniceşti, mai mult decât a celei profund teologice. Departe de oraş, cu mijloace insuficiente, preot fiind la Schitu Frumoasa, Părintele Nicodim a scos prima cărţulie - pentru nu era tocmai o carte - „Epistola Sfintei Duminici“, urmând „Sus, sus este mântuirea“, „Lupta împotriva lui satan“, „Creştini ori păgâni“, toate tipărite în Librăria „V. Ionescu“ din Piatra Neamţ. Amintirea colectivă a satului povesteşte despre „părintele care aducea cărţi cu căruţa plină de la Piatră“. Le împărţea de cele mai multe ori gratis ori dădea premii şcolarilor. Satul păstrează chiar şi o întâmplare legată de cărţile părintelui: „Trecând cu obişnuinţă prin librăria din Piatră, a văzut vitrina plină. «Aşa-i că nu prea se cumpără cărţile mele?» V. Ionescu a stat un pic pe gânduri. «Cuvioase, am greşit. Îmi recunosc greşeala!», povestind apoi că, de fapt, a îndrăznit fără a avea voie, de o a retipări de trei ori. «Aveţi libertatea să o retipăriţi în mii şi mii de exemplare, cu condiţia să nu schimbaţi textul!»“.

Au urmat peste 150 de titluri cu caracter duhovnicesc şi moralizator, strânse mai târziu în colecţia Biblioteca Ortodoxiei. Aşa cum se poate observa până astăzi, nu sunt scrieri neapărat teologice, răzbătând din ele râvna pentru cele sfinte şi pentru buna rânduială în viaţa creştinului.

Plecarea Părintelui Nicodim - o amintire vie

„Într-o dimineaţă, mai înainte de răsăritul soarelui, pe la sfârşitul lunii iulie a anului 1924, Părintele Nicodim era în biserică şi după Liturghie a făcut rugăciunea de călătorie. Pleca duhovnic la Mănăstirea Giurgeni de lângă Roman. Lăsa parohia în mâinile unui tânăr preot. Toţi cei din sat au ieşit ca să-l însoţească pe păstorul lor cel scump şi drag. În sat nu mai era nimeni, ca la evacuare. Bătrâni, tineri, copii, toţi cu obrajii plânşi mergeau după părintele. Unul după altul. Nici când a fost mobilizarea că trece prin satul nostru frontul nu a fost atâta jale. Din loc în loc, mai făcea părintele câte un popas şi zicea câte o ectenie. Până în buza dealului l-am dus cu toţii, iar acolo ne-a rugat să ne întoarcem că avem preot tânăr, legiuit, pe care să-l iubim aşa cum am făcut cu el“, îşi aminteşte Gheorghe Ionescu în cartea „Viaţa şi activitatea Protosinghelului Nicodim Măndiţă“.

Viaţa l-a purtat prin mai multe locuri. Mănăstiri, parohii, ani de puşcărie comunistă, sfârşitul vieţii pământeşti găsindu-l duhovnic al maicilor de la Agapia. La Agapia, adică peste câţiva munţi de Schitu Frumoasa.

Chip de păstor. Un om ce a schimbat o întreagă comunitate. De ce? Pentru că până astăzi, după mai mult de jumătate de secol, schitenii sunt primii la biserică, aşa cum i-a învăţat Părintele Nicodim!